privi o vreme în urma lor, Ismail se duse în bucătărie, luă un linguroi mare de fier care atîrna cît un ciocan, şi-l înfipse fudul la brîu, apoi se aşeză turceşte lîngă parapet, cu puşca pe genunchi.

― Dacă unul mişcăm, dam cu asta la cap! zise de la bun început, arătînd spre linguroi.

După aceea îşi aprinse luleaua şi rămase de pază, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire plină de ifos la piraţii care toropeau în frînghii.

În acest timp, barca se apropia de mal, fără nici un ocol.

― N-are rost să coborîm în altă parte; tot o să ne vadă, zise căpitanul, gîndindu-se la omul de pază, care desigur îi urmărea din desiş.

Într-adevăr, cînd barca ajunse la vreo sută de paşi, în tufişurile de pe mal se văzu mişcîndu-se ceva, un om cu turban îşi arătă o clipă capul, privind cu nedumerire la cei ce se apropiau, apoi, după ce se dezmetici, o rupse de fugă la deal, adus de umeri, căutînd să se piardă printre copacii pitici.

Ieremia duse puşca la ochi.

― Nu trage! îl opri Anton Lupan. N-o să ne fie prea greu să punem mîna pe el, că de pe insula asta n-are unde fugi.

Cîteva minute mai tîrziu, barca era trasă pe nisip şi echipajul Speranţei se avînta la deal, pe urmele piratului. Negrilă scheuna, dînd să se repeadă înainte, dar Mihu, după sfatul căpitanului, îl ţinea strîns, căci dacă l-ar fi lăsat să-l ajungă din urmă pe fugar, acesta fiind de bună seamă înarmat, ca toţi ceilalţi, colţii cîinelui ar fi fost prea puţin pe lîngă iatagan.

În jur creşteau măslini sălbatici şi smochini piperniciţi; pămîntul, se vede, nu era prea darnic, căci nici un copac nu ajungea statura unui om; ceva mai sus, spre creasta dealului, se răreau, lăsînd loc unor ierburi ţepoase, crescute încîlcit, într-o urzeală prin care abia te puteai descurca. O cărare bătătorită de mult arăta singurul loc pe unde piratul putuse să fugă fără să cadă în brînci.

― Domnule, zise Ieremia, privind cu bănuială în jur, poate ar fi bine să ne răspîndim, să nu mergem toţi buluc.

― N-avea grijă, răspunse Anton Lupan. Iarba asta e în folosul nostru, nu al lor. Dacă ar fi vreunul ascuns pe undeva, i-am vedea urmele numaidecît, că doar sînt oameni, nu păsări, să vină pe sus.

După vreo opt sute de paşi de urcuş ajunseră la creastă şi se opriră uimiţi. Marea era jos, la picioarele lor, fiindcă un golf adînc intra în inima uscatului, sugrumînd insula la mijloc, să zici că o furtună mai puternică ar fi putut s-o rupă în două bucăţi. Vîntul adormise pe deplin şi apa golfului, amorţită, sclipea argintie în soare, orbindu-te, ca un uriaş cazan cu sticlă pusă la topit. Aproape de mal se zărea o corabie cu două catarge, picotind la ancoră, gata să se topească şi ea în pasta sticloasă a golfului.

Gherasim îşi duse mîna streaşină la ochi.

― Domnule! strigă deodată, sub stăpînirea unei mari tulburări. Domnule, dar asta este…

Anton Lupan lăsă ocheanul în jos.

― Ai dreptate! zise, fără să pară surprins. Este chiar Penelopa, dar pe mine unul nu mă miră s-o găsim aici.

* * *

Fugarul se ducea de-a berbeleacul pe povîrniş; turbanul îi sărise din cap, lăsînd să i se vadă ţeasta rasă, care sclipea în soare ca un dovleac turcesc, desprins din vrej. Cînd ajunse jos, se ridică şi străbătu plaja în fugă, strigînd şi făcînd semne cu braţele, deznădăjduit. Pe puntea Penelopei se iviră doi oameni, buimăciţi. După cîteva clipe se dezmeticiră, văzură oaspeţii neaşteptaţi sus la creastă şi se repeziră să ridice pînzele.

― Pesemne sînt tare speriaţi – zise Anton Lupan – dacă îşi închipuie că pot să fugă fără pic de vînt!

Piratul de pe mal se opintea să dea la apă o barcă trasă pe nisip, dar asta nu era treabă pentru un singur om. Dacă văzu că n-are destule puteri, se uită în jur, rătăcit, dădu să intre în mare, privi înapoi la străinii care începuseră să coboare povîrnişul cu puştile în mîini – apoi, după o clipă de gîndire, o rupse la fugă pe ţărm.

― Care vă luaţi la întrecere cu el? întrebă căpitanul Speranţei.

― Ce să ne mai ostenim de pomană? răspunse Ieremia, ducînd puşca la ochi. Am să-i şuier pe la ureche să stea şi dacă nu s-o opri, să-mi ziceţi cum veţi pofti!

― Vezi numai să nu-l răpui!

― Nici o grijă, domnule, doar n-am uitat să ţin puşca în mîini!

Zicînd acestea, Ieremia ochi şi trase, fără zăbavă; ecoul împuşcăturii se răspîndi ca o plescăituri pe apa sticloasă a golfului, făcînd să se ridice în aer un stol de pescăruşi argintii, care picoteau pe nisip.

Fugarul se prăbuşi şi rămase nemişcat, cu faţa la pămînt.

― Ce făcuşi, măi Ieremie? zise dojenitor Haralamb. Mi-e că l-ai atins la mir.

― Pui prinsoare că nu?… I-am zis să stea, şi după cum vezi, s-a supus. Acu’ am să-i trimit vorbă să vină înapoi.

O nouă împuşcătură tulbură liniştea insulei pustii; ţeasta lucioasă a piratului se acoperi de nisip.

― Mă, dacă nici acu’ nu l-ai atins… începu Haralamb. Dar nu-şi sfîrşi vorba, cînd fugarul se ridică speriat, cu mîinile în sus şi porni înapoi, scuturîndu-şi capul ca să-şi lepede nisipul care-i curgea în ochi.

Ceilalţi doi de pe corabie încremeniseră lîngă parapet. Fiindcă se pornise pe împuşcături, Ieremia trimise un glonţ printre ei; auzind şuierătura pe la urechi, unul ridică mîinile în sus, iar celălalt fu cuprins de bîţîieli şi se prăbuşi pe parapet, cu capul în jos, de-ai fi zis că o să cadă în apă ca un balot.

Echipajul Speranţei coborî în linişte pe ţărm.

― Ia pune mîna colea şi împinge! îi porunci Ieremia fugarului care se oprise lingă barcă şi aştepta tremurînd, cu mîinile în sus.

Văzînd însă că vorbea de-a surda, se supără:

― A, ştii numai de glonţ, fir-ai tu să fii!

― Lasă-l, măi Ieremie! interveni Gherasim, împăciuitor. Că doar n-ăi fi vrînd să înţeleagă româneşte! Ăsta după chip trebuie să fie arap.

Şi întorcîndu-se spre pirat îl întrebă pe limba lui:

― Ia spune, cum te cheamă şi de ce neam eşti? Deodată însă rămase cu ochii holbaţi:

― Mă, tu nu eşti Huseim?… Domnule, ia uită-te la el! Îl mai ţii minte? Asta-i