― S-a înecat!… gîngăvi piratul pe limba lui, tremurînd.

― Aşa! Şi tu te-ai apucat de piraterie, hai?

― Nu sînt pirat; sînt marinar.

― Marinar din ăia cu cap de mort pe catarg! Ei, acum o să dai socoteală pentru tot. Dar ia spune, cu soră-ta ce-ai făcut?

Huseim întoarse ochii spre corabie, fără voia lui.

― Aha! făcu Gherasim, dumirit. O tîrăşti după tine. Îţi baţi joc de sufletul ei, tîlharule! Ei, uite că i-a venit şi ei ceasul să scape din robia pe care o îndură de atîţia ani. Pune mîna şi împinge barca să vedem ce mai aveţi pe bord!

Cîteva minute mai tîrziu, cei trei piraţi erau legaţi pe puntea Penelopei şi se uitau îngroziţi la străinii care răscoleau corabia. În timp ce unii desfăceau bocaportul, sub care se auzeau gemete şi strigăte de ajutor, alţii coborau scările în cabina căpitanului. Anton Lupan se apropie de tambuchiul de la prova, închis pe dinafară cu cîrligul, împinse capacul şi rămase încremenit.

Jos, la picioarele scărilor, stătea o fiinţă omenească, gata de luptă, cu spinarea arcuită să se repeadă în sus, cu mîna încleştată pe cuţit, cu dinţii strînşi, cu ochii scăpărînd. Cînd văzu un străin, cu înfăţişarea blîndă, care se uita în jos uimit, scăpă cuţitul pe scări, îşi duse mîna la inimă, scoase un strigăt slab – şi lui Anton Lupan îi fu dat să vadă cel mai cald şi mai proaspăt zîmbet care ar fi putut lumina un chip femeiesc.

În faţa lui era o fată de optsprezece sau nouăsprezece ani, cu obrazul arămiu, cu ochii negri, codaţi, cu părul ca soarele spre amurg. Purta o bluză cenuşie, de pînză groasă de corabie, sub care sînii mici zvîcneau şi-acum, speriaţi, în vreme ce restul fiinţei i se liniştise ca sub înrîurirea unui balsam. În jos avea şalvari, din aceeaşi pînză ca bluza, strînşi pe mijloc cu o curea arăbească şi legaţi pe gleznă, răsfrîngîndu-se peste piciorul gol, arămiu, cu unghii trandafirii.

― Cine eşti tu? o întrebă Anton Lupan, neputîndu-şi lua ochii de la ea.

Fata arătă cu degetul la piept:

― Eu?… Eu, Adnana… Tu?

Apoi făcu ochii mari, zîmbetul i se prefăcu în rîs, îşi scutură capul, ca şi cînd ar fi vrut să vadă dacă totul nu e decît vis, şi repezindu-se pe scări, în sus, se prăbuşi la picioarele lui Anton Lupan.

― Tu bătut Huseim, ştiu! Nu cunoşti? Eu, greceşte, puţin. Tu araba, nu? Franţuzeşte, da?

Căpitanul Speranţei o privi mirat:

― Franţuzeşte? De unde ai învăţat limba asta? Nu eşti sora lui Huseim?

Adnana îşi scutură capul, fluturîndu-şi părul blond, ca şi cînd ar fi vrut să arate absurditatea acestei întrebări şi începu să vorbească repede, într-o franţuzească melodioasă, limba care se vorbeşte în sud, aproape cîntată, presărată însă cu o mulţime de cuvinte străine, cărora le împrumuta în chip gingaş accentul marsiliez.

― Nu sînt sora lui, minte! Eu sînt siriancă şi el e arab, nu vezi? M-a răpit cînd aveam zece ani…

În clipa aceea, Gherasim, care deschisese bocaportul, scoase un strigăt:

― Kir Iani, dumneata eşti?

Fata ridică ochii şi întîlni privirea lui Huseim, străpungînd-o de lîngă parapet.

― Nu-ţi fie teamă, Adnana! o linişti Anton Lupan, văzînd-o că începe să tremure, gata să fugă pe scări. De acum înainte eşti în paza noastră.

― Dar ceilalţi? întrebă Adnana, uitîndu-se speriată spre ţărm. Au plecat de aseară pe mal, şi pot să se întoarcă oricînd. Azi trebuie să vină şi Spînu…

― Dacă vrei să ştii, a şi sosit, numai că-i în mîinile noastre, cu toţi ai lui!

― Kir Iani, oare într-adevăr dumneata să fii? strigă din nou Gherasim.

Din hambar ieşea o miasmă acră-dulceagă şi mucegăită, de grîu încins.

Căpitanul Penelopei păşi pe punte, gîrbov şi scofîlcit, cu barba crescută de-un cot. Gherasim îl cuprinse în braţe, rîzînd.

― Ce bine îmi pare că am dat de dumneata, kir Iani! Hei, ce bucurie o să fie la Pireu cînd or vedea că trăieşti!

Kir Iani se desprinse din îmbrăţişarea lui, dezvăluindu-şi firea colţoasă, îl privi dintr-o parte, arţăgos, apoi pufni ca şi cînd s-ar fi despărţit abia ieri, ca şi cînd n-ar fi zăcut în ghearele piraţilor mai bine de patru luni:

― Ce cauţi aici, pezevenghiule? Dac-ai plecat, umblă cu bine, nu te primesc înapoi! Am luat alt cîrmaci în locul tău.

Zicînd acestea, începu să se caute prin buzunare, furios, pînă găsi un capăt de trabuc.

― Daţi-mi chibrit! se răsti la cei din jur.

Tocmai atunci, Ieremia urmat de Haralamb năvăliră pe punte, urcînd din cabina căpitanului.

― Domnule, strigară amîndoi într-un glas, repezindu-se spre Anton Lupan. Vino să vezi ce avuţii! Un cufăr întreg numai cu pietre scumpe şi podoabe de preţ! Asta-i comoara faraonilor!

Mihu, care fusese cu ei, mai zăbovi cîteva clipe jos, căci, tocmai cînd să pună piciorul pe scări, auzi de după uşă un gungurit cunoscut. În minte îi veni fulgerător cabina Speranţei, călugărul, desaga, colivia goală şi acelaşi gungurit ciudat pe care îl luase drept o închipuire… Oare i se năzărea şi acum?… Nu, de data asta văzu cu ochii lui; în spatele uşii atîrna o colivie – şi-năuntru un porumbel alb, cu pieptul trandafiriu; gungurea întrebător, frecîndu-şi ciocul de gratii… Băiatul ieşi pe punte chinuit de gînduri şi nedumerit. Poate că toţi porumbeii din iunie gunguresc la fel şi urechea omenească nu-i în stare să-i deosebească pe unii de alţii după glasul lor păsăresc. Dar el ar fi putut să jure că în cabina Speranţei auzise acelaşi gungurit.

Între timp, din hambar ieşiră încă trei inşi, pămîntii la faţă şi cu bărbi sălbatice de ocnaşi.

― Lachi, Nicola! strigă Gherasim, repezindu-se la ei. Ce bucurie că v-am găsit! Dar ăsta cine e, că nu-l cunosc?

― Mitrofan, noul nostru cîrmaci, frate bun cu noi. Poţi să-i strîngi mîna, că-i un om întreg.

― Numai pe Marulis nu-l văd. Nicola îşi lăsă capul în jos:

― A pierit, bietul de el, luptînd vitejeşte, dar ce folos, că tîlharii ne-au încolţit tare dibaci!

― Un călugăr de la Sfîntul Munte, nu? întrebă Gherasim, spumegînd.

― Da! încuviinţară cei trei marinari, într-un glas.

― Numai că nu era călugăr, ci Spînu, piratul vestit, adăugă Nicola. Dar tu de unde ştii?

― O să vedeţi voi acu’. Şi v-a înfundat ţevile puştilor cu cîlţi…

― Întocmai; ba căpitanului i-a mai dat şi un trabuc, zicea că-i nu