ştiu ce tutun scump – ca să vezi al naibii călugăr, umbla cu iarba dracului în traistă; acum e drept că tutunul ăsta sfinţit mirosea frumos de-ţi lua minţile. Kir Iani, cum îl ştii, s-a lăcomit, dar peste un sfert de ceas zăcea pe punte cu ochii peste cap… Noi ne-am repezit să-i dăm ajutor; pînă să ne dezmeticim, ne-am pomenit cu cinci tîlhari sărind peste parapet, că parcă ieşiseră din pămînt… Nu tu puşcă, nu tu cuţit, iar ei fiecare cu iataganul în mîini. Bietul Marulis a apucat să înhaţe o cange şi s-a luptat cu ei, pînă ce i-au făcut-o bucăţi şi i-au înfipt iataganele în piept.

― Acum le-a venit rîndul să plătească şi pentru el, şi pentru ceilalţi cîţi au ucis! zise Gherasim, liniştit.

Piraţii se înghesuiră mai tare în parapet; beteagul îşi dădu ochii peste cap şi începu să icnească, de parcă i-ar fi umblat un şobolan prin piept.

Deodată, Negrilă, care se învîrtea în jurul lor tot arătîndu-şi colţii, se opri, îşi ciuli urechile spre bocaport şi începu să mîrîie încet.

― Ei, dar ăsta cine mai e, că parcă are un chip cunoscut? întrebă Gherasim.

Un om negricios, cu nasul arcuit, cu ochii vlăguiţi, în care se mai vedea însă o şiretenie din trecut, se încurca în giubeaua neagră, bătută cu fir de argint învechit, încercînd să păşească peste gura hambarului.

― Măi să fie-al naibii! exclamă Haralamb, zgîindu-se la el tot atît de mirat ca şi Gherasim. Să n-aibă barba asta, aş zice că-i jupîn Agop!

― Agop din Bazar? întrebă repede străinul, găsind ca prin farmec puterea să sară pe punte. Îl cunoaşteţi pe Agop? Eu sînt Haig, fratele lui.

Gherasim se bătu cu palma în frunte:

― Măi fraţilor, acum toate s-au lămurit! Zi, eşti frate cu Agop? Negustori scăpătaţi amîndoi! Te duceai la Pireu cu ceva boarfe, să-ţi încerci norocul prin alte părţi, că la Stambul nu mai era rost de trăit.

― Aşa-i! încuviinţă Haig, înclinînd din cap.

― Da’ comorile astea din cabină, ale cui sînt? sări şi Ieremia cu greceasca lui.

În ochii armeanului se aprinseră scîntei.

― Sînt toate aici? întrebă grăbit, dînd să se repeadă spre scări. N-au înstrăinat nimic?

― Pesemne n-au avut cînd, răspunse Gherasim, tăindu-i calea. Numai că nu te grăbi. O să vedem la urmă cum se cuvine să le împărţim. Doar nu ne-am luptat cu piraţii pentru tine şi pentru Agop!

Toată lumea se strînsese în jurul hambarului; Adnana, care nu înţelegea mai nimic din amestecul de vorbe greceşti şi româneşti, stătea lîngă Anton Lupan, uitîndu-se pe rînd la toţi, mirată şi cuminte ca un copil.

Numai kir Iani se plimba pe punte, furios, strîmbînd din nas la mirosul grîului încins. După toate semnele, mintea lui rămăsese cu patru luni în urmă, iar apucăturile îi erau la fel de arţăgoase ca atunci.

― De ce n-aţi pompat apa din santină, pezevenghi ce sînteţi? întrebă, proptindu-se crăcănat în faţa piraţilor, ca şi cînd aceştia ar fi făcut parte din echipajul său.

Piraţii îl priviră năuci. Beteagul se sperie şi începu iarăşi a icni, chinuit de şobolanul din piept.

Căpitanul Penelopei se întoarse spre echipajul adevărat:

― Hai, Mitrofan, Lachi, Nicola, puneţi mîna pe pompă, ce staţi?… Asta-i treaba voastră: vreţi s-o fac eu?

― Lasă, kir Iani răspunse Nicola, stăpînindu-se să nu-l ia în pumni. Crezi că după patru luni de cînd zace în umezeală, mai e bun de ceva grîul dumitale? Ba chiar mă mir că n-a încolţit. Mai bine l-am arunca peste bord, să scăpăm de mirosul lui, că destul ne-a otrăvit cît am stat închişi!

― Nu, Nicola! interveni Anton Lupan. Grîul o să trebuiască să-l păstraţi ca lest, pînă la Pireu.

Kir Iani îl privi mirat.

― Da’ dumneata ce te amesteci? îl întrebă pufnind.

― Cred că am dreptul nu numai să mă amestec, ci chiar să poruncesc, ca unul care v-am scăpat din mîinile piraţilor, răspunse căpitanul Speranţei. De acum înainte, pînă cînd voi socoti că e trebuitor, am să te rog, kir Iani, să urmezi fără cîrtire îndrumările mele. M-ai înţeles?

Kir Iani trase aer în piept cu atîta furie, încît trabucul îi intră în gură sfîrîind. De răspuns nu mai putu răspunde nimic, că îl apucă tuşea, apoi horcăiala – şi se prăbuşi pe punte, cu ochii cît cepele, ţinîndu-se cu mîinile de piept.

Anton Lupan se uită la creastă, unde iarba ţepoasă începuse să freamăte uşor, se uită la dîra vînătă care păta marea, la orizont, şi zise către ai săi:

― Băieţi, faceţi ordine pe punte şi fiţi gata să ridicaţi ancora. Peste o jumătate de oră o să avem vînt de nord. Bietul Ismail s-o fi plictisit aşteptîndu-ne atît.

Apoi se întoarse spre Adnana, care se ţinea într-una după el, aruncînd priviri speriate spre Huseim.

― Adnana! îi vorbi, punîndu-i mîna pe umăr şi privind-o blînd în ochi. Vrei să ne fii de folos?

Fata înclină din cap, fluturîndu-şi genele, întrebător. Prin ochii lui Anton Lupan trecu o undă de mirare – şi o clipă şovăi, fără să-şi dea seama de ce.

― Piraţii lui Spînu îşi au cuibul pe insula asta, sau în alt loc? o întrebă apoi.

― Au multe cuiburi, dar eu nu le ştiu; nu le ştiu nici ei toţi, fiindcă Spînu păstrează taină asupra lor şi în fiecare loc are alţi oameni, care nu se cunosc între ei. Cei pe care i-ai prins sînt aici numai de doi ani; cuibul lor adevărat e la Alexandria. Acolo fiecare e socotit om cinstit, unii marinari, alţii negustori.

― Desigur că au şi o corabie.

― Da, a fost aici pînă acum o lună.

― Nu ştii încotro a plecat?

― După cîte am înţeles, la Alexandria, să ducă o parte din prada care s-a adunat în doi ani. Acum îl aşteptam pe Spînu, să încărcăm ce mai era în peşteră şi să plecăm şi noi.

― Ce peşteră?

― Unde ţin ei prăzile; e aici pe mal. Dacă vrei, te duc s-o vezi…

În clipa aceea, Mihu se apropie de ei, urmărit de gunguritul porumbelului.

― Domnule, zise încet, ca şi cînd ar fi fost o taină la mijloc, jos în cabină este o colivie cu un porumbel.

Anton Lupan rîse de tonul lui misterios.

― Un porumbel! Sper că asta nu te-a speriat prea rău!

― Ce zice? întrebă Adnana, uitîndu-se curioasă la chipul îngrijorat al musului.

― Zice că a descoperit un porumbel. Fata se încruntă:

― E un porumbel