― Acum am înţeles tot! exclamă Mihu, luminîndu-se, după ce căpitanul îi tălmăci spusele ei. Dacă aş fi fost mai deştept, ar fi trebuit să bănuiesc de la început că-i ceva la mijloc… Dar cum să bănuiesc? Eu nici măcar nu ştiam că porumbeii sînt atît de isteţi.

― Nu toţi, Mihule, ci numai porumbeii călători. Dacă nu-i ţii prea mult în alte părţi, ca să se deprindă cu locurile noi, atunci se întorc sfoară la cuibul lor.

― Păi aşa, cum îl ţinea Spînu, în desagă, cu ce să se deprindă? Cu întunericul? Eu zic că şi după un an tot ar fi fost dornic să se întoarcă înapoi!…

După ce musul plecă, mulţumit că dezlegase şi această taină. Anton Lupan se întoarse spre Adnana:

― Mergem?

― Da… Dar crezi că n-au să ne prindă?

― Cine?

― Spînu şi ceilalţi.

― Tare ţi-e teamă de ei! zise căpitanul Speranţei, văzîndu-i spaima din ochi.

― Mi-e teamă. Spînu vrea să fiu nevasta lui, că m-a cumpărat de la Huseim. Acum o lună, cînd a trecut pe-aici, a vrut să vină noaptea la mine. Eu am pus mîna pe cuţit şi l-am ameninţat: „Dacă te apropii, să ştii că nu mă uit unde dau”. Atunci a plecat, înjurînd, dar a doua noapte a venit iar, mai hotărît. N-am ţinut seamă că era cu iataganul în mîini, m-am repezit la el şi am dat cu cuţitul, la nimereală, l-am împuns şi în umăr şi în gît, dar pesemne n-am avut putere de ajuns. Noroc că au sărit ceilalţi, altfel mă spinteca. „Potoleşte-te, frate, i-a zis Huseim. Dac-ai s-o omori, ce cîştigi?”… Nu că-i păsa lui de mine, dar, ce-o fi gîndit, să nu-i ceară Spînu înapoi banii cu care m-a vîndut… Peste vreo două zile a dat Dumnezeu şi a plecat, că avea treburi la Stambul.

Pe chipul lui Anton Lupan se ivi, a doua oară în această zi, un zîmbet crud, care parcă nu era al lui.

― Treburi la Stambul! zise, scrîşnind din dinţi. Ştiu! Adnana clipi.

― Aseară, cînd am văzut porumbelul venind, mi-am zis că viaţa mea s-a sfîrşit. Aveam de gînd să lovesc pînă n-oi mai putea şi la urmă să mă omor în faţa lui!

Zicînd acestea, privi mirată în jur, copacii pitici de pe ţărm, marea care începea să se încreţească uşor, cerul alb – zîmbi şi întrebă cu o cochetărie nevinovată, aproape ca un copil:

― Oare n-ar fi fost păcat? Anton Lupan tresări.

― Da! răspunse repede, parcă ferindu-se de privirea ei. Să mergem, că n-avem timp de pierdut.

― Mai ia cîţiva oameni! se rugă Adnana, aruncînd iarăşi o privire temătoare spre ţărm. Ne trebuiesc şi felinare, altfel nu putem răzbi…

La cîteva sute de paşi spre sud, poalele dealului se pierdeau într-o îngrămădire de stînci roşiatice, printre care răsăreau cîţiva copaci piperniciţi. Fata se căţără pe povîrnişul golaş, urmînd o potecă greu de ghicit, şi se opri în faţa unui boschet sărăcăcios de măslini.

― Aici! zise, arătînd cu mîna. Veniţi după mine, dar se merge greu.

Gherasim lăsă puşca jos şi aprinse felinarul; Ieremia, care sosea din urmă, făcu la fel.

― Măi, frate Gherasime, întrebă încet, oare n-o fi vreo capcană? Ce zici?

― Aş! Tu n-ai văzut ce ochi de copil?

― De, ştiu eu?! De cînd cu călugărul ăla, nu mai cred în nimic!

Şi, spre mai multă siguranţă, Ieremia îşi sprijini puşca sub braţ, ca să poată trage în orice clipă, fără a mai ochi.

Intrarea peşterii era o gură scundă prin care nu puteai merge decît frînt de mijloc; pe pereţii de piatră se vedeau zgîrieturi ciudate, semne făcute de piraţi cine ştie de ce; din loc în loc erau desenate ciolane şi capete de mort care rînjeau hîd şi păreau că mişcă în lumina felinarelor.

― Ei, ai dracului! înjură Gherasim, privindu-le pieziş. Să fie unul mai slab de înger, nu ştiu cum ar ieşi de-aici!

Adnana mergea în fruntea lor, şovăind, încă temîndu-se să nu dea peste vreun pirat ascuns.

După cîteva cotituri, galeria începea să se lărgească, pînă ce se sfîrşi într-o grotă uriaşă, ai cărei pereţi abia se zăreau, sclipind tainic din loc în loc, unde lumina lovea vreun colţ de piatră pieziş.

Din faţă se auzea un murmur ciudat, neîntrerupt, ca mugetul unei cirezi pierdută departe, pe cîmp.

― Ce-i asta? întrebă Anton Lupan, aplecîndu-şi urechea.

― E zgomotul valurilor, răspunse Adnana. Peştera răspunde în partea cealaltă a insulei, spre răsărit.

― Aşa? Bun cuib pentru piraţi!

Fata luă felinarul din mîna lui Gherasim.

― Veniţi! Iată, aici e tot ce-a mai rămas. Lucrurile mai de preţ s-au dus.

De jur împrejurul pereţilor zăceau sipete, baloturi, saci, covoare, arme vechi, arămării, aruncate claie peste grămadă, ca lucrurile scăpate de la foc – zăceau într-o tăcere amorţită, mustrătoare şi plină de tristeţe, de parcă ar fi simţit pustiul şi întunericul din jur.

― Asta-i ce-a mai rămas? întrebă Anton Lupan uluit. Bine, dar atunci, ce-a fost înainte, că numai astea fac cît un bazar întreg?! În saci ce-o fi?

― Covoare, mătăsuri, stofe, draperii şi cîte altele; ţi se împăienjenesc ochii cînd le vezi.

― Nu le putem lăsa aici!… Gherasime, Ieremie, luaţi cîte ceva la spinare şi chemaţi-i pe toţi. Trebuie să-i dăm zor, că altfel ne prinde seara cărînd.

― Nu-ţi fie teamă, domnule! răspunse Gherasim. Sîntem mulţi şi voinici. În două ceasuri îţi cărăm şi pereţii, dacă vrei.

― Adnana, întrebă Anton Lupan, după ce rămaseră singuri, vrei să mergem prin peşteră pînă la malul celălalt?

― Vreau, dar să ştii că ne trebuie jumătate de ceas.

― Nu-i nimic; la întoarcere o să venim pe sus şi-o să ne luăm la întrecere, care urcă mai repede la deal… Oare piratul care pîndea pe ţărm de ce n-o fi fugit pe-aici?

― Nu putea fără felinar; şi-ar fi spart capul de pereţi.

Foşnetul valurilor se auzea atît de limpede, încît ai fi spus că ţărmul se află foarte aproape. În partea asta, galeria era mai înaltă, aşa că putea fi străbătută cu uşurinţă; în schimb, la fiecare pas, din pereţi ieşeau colţuri de stîncă, ascuţite, care parcă vibrau ca nişte corzi, amplificînd murmurul mării şi făcîndu-l mai aspru, în armonia bizară pe care-o dădea zbuciumul apei şi nepăsarea granitului nemişcat de veacuri.

Anton Lupan mergea în frunte, cu felinarul, iar