Adnana venea după el, fără să i se simtă pasul; i se auzea numai respiraţia, la răstimpuri, parcă speriată sau şovăitoare, ca şi cînd fata n-ar fi fost pe deplin convinsă că drumul acesta trebuie făcut pînă la capăt.

― Deci, nu eşti sora lui Huseim! vorbi după o vreme căpitanul Speranţei.

― Nu; părinţii mei sînt de la El-Mina.

― El-Mina? Mi se pare că-i un orăşel pe coasta Siriei.

― Da; însă noi am plecat de acolo cînd eu aveam abia doi ani, nu-mi mai aduc aminte de casa noastră. Tatăl meu făcea parîme şi odgoane; un căpitan de corabie, care umblase mult în lume, l-a îndemnat să plece la Marsilia, unde meşteşugul lui avea multă căutare. Am stat acolo pînă la zece ani, am învăţat la şcoala franţuzească; tatăl meu muncea din greu, nu trăiam în belşug, dar nu ne supăra nimeni. Locuiam pe o străduţă, lîngă Place de la Corderie, unde în fiecare zi se îmbulzeau căpitani de corăbii şi marinari de toate naţiile. Mama mea stătea adesea de vorbă cu dînşii, iscodindu-i de unde veneau – şi dacă vreunul îi aducea veşti de acasă, ochii i se umpleau de lacrimi. Cînd aveam zece ani a plecat în ţară şi m-a luat cu dînsa. Tatăl meu nu s-a împotrivit; ne-a urcat pe o corabie al cărei căpitan îi era prieten, şi pe la începutul verii am pornit la drum… Am mers cu corabia aceea mai bine de trei săptămîni, pînă aproape de Cipru – mai aveam o zi, două şi am fi ajuns, dar într-o noapte, ne-am trezit în strigăte de spaimă: corabia luase foc; cînd am năvălit pe punte, nu se mai vedeau decît flăcări. Un marinar bătrîn ne-a urcat într-o barcă, însă eram prea mulţi. Deasupra se auzeau urletele oamenilor şi trosnetele focului care mistuia corabia. S-a răsturnat barca, sau am căzut, sau ne-au îmbrîncit, n-aş putea să spun. Norocul meu că înotam de mică – nu ştiu cînd învăţasem, dar la Marsilia, străbăteam bazinul portului vechi în lung şi-n lat, cum m-aş fi plimbat pe stradă. Asta mi-a fost de folos atunci, în noaptea nenorocirii; în jurul meu nu se mai auzea nimic, nici un glas omenesc, şi eu înotam în neştire, pe marea înroşită de flăcări…

Anton Lupan asculta înfiorat vorbele Adnanei, şi i se părea că vede aievea totul: marea pustie, fetiţa luptîndu-se cu valurile, corabia incendiată dusă de vînt ca o torţă plutitoare.

Îşi amintea chipul Adnanei pe care, atunci cînd ea nu simţea nici o primejdie aproape, se ivea o lumină curată, aproape copilărească – şi se întreba prin ce minune încercările cumplite ale vieţii nu izbutiseră să-i ucidă zîmbetul, seninătatea şi flacăra umană?

― Spune, Adnana!

― Da… Am înotat aşa, multă vreme, nu aveam putere să strig – şi aş fi strigat degeaba – înotam şi plîngeam în neştire. Pe urmă corabia s-a stins, au înghiţit-o valurile şi s-a făcut întuneric. Atunci am crezut că sînt pe lumea cealaltă – mă miram numai că nu întîlnesc pe nimeni. Ai înotat vreodată noaptea, singur, în mijlocul mării?

― Nu ştiu, nu cred, dar simt totul. Spune!

― Da; înotam, nu mi-era frică, nu simţeam oboseală – nu mă gîndeam la nimic, aşteptam numai s-o întîlnesc pe mama; ştiam că dacă m-aş fi lăsat la fund, aş fi întîlnit-o mai repede, dar mîinile şi picioarele mi se mişcau singure. Pe urmă am dat peste o bucată de catarg, ars pe jumătate, care căzuse în apă, şi m-am agăţat de el, cu braţele încleştate; după aceea am adormit, sau am leşinat, că nu ştiu ce s-a întîmplat pînă la ziuă. Cînd am deschis ochii, soarele răsărise, marea era liniştită şi în jur nu se vedea decît ici-colo cîte o bucată de scîndură arsă. Atunci abia mi s-a limpezit mintea, am înţeles ce se întîmplase şi m-a cuprins groaza…

Adnana se opri cîteva clipe; Anton Lupan îi auzea respiraţia, în spate, şi simţea în suflet o milă fără margini; ar fi vrut să lase jos felinarul, să se întoarcă spre ea, să-i ia mîinile şi să i le mîngîie cu o duioşie de frate mai vîrstnic, dar nu ştia ce îl împiedica s-o facă şi îl mîna înainte, cu inima zvîcnind de neputinţă şi de întristare.

― Crezi că mama ta…

― Da! răspunse Adnana, cu vocea asprită. N-a putut să scape nimeni. Spre prînz s-a ivit o corabie, m-au scos din apă şi am aflat că numai eu rămăsesem în viaţă… Mai bine m-ar fi lăsat acolo, să mor, să mă sfîşie rechinii; era Lohaja, corabia lui Huseim!

― Bine, întrebă Anton Lupan, strîngînd pumnii, dar n-ai putut să te plîngi nimănui? În porturi sînt autorităţi, ţi-ar fi luat apărarea, te-ar fi trimis la tatăl tău.

― Zadarnic! răspunse fata cu amărăciune. Nu cunoşti porturile unde ne opream noi, nu-l cunoşti pe Huseim? Cine ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea, şi pe ce temei, cînd el dovedea, cu hîrtie de la judecător, că îi sînt soră şi am fost dată în grija lui? Şi-apoi, cum aş fi putut să mă plîng cuiva, dacă niciodată nu mă lăsa singură?

― Cîţi ani sînt de cînd ai căzut în mîna lui?

― S-au împlinit opt, de curînd.

― Şi cu Spînu, cînd s-a înhăitat?

― De vreo trei ani; pînă atunci făcea drumuri în Mediterană şi-n Marea Roşie, căra mărfuri pe socoteala lui, dar mai cu seamă haşiş. Odată plecasem de la Patras spre Suez. S-a luat după noi un vapor de război franţuzesc. La început Huseim a încercat să fugă, dar curînd şi-a dat seama că n-ar fi izbutit. Aveam cu noi vreo sută de saci cu haşiş, luaţi din Grecia; asta însemna mulţi ani de închisoare şi pentru căpitan, şi pentru echipaj. Aşa că n-au stat mult la sfat, ci au coborît în magazie, cu topoarele, şi au spart bordajul. Abia am avut timp să coborîm în barcă – şi corabia s-a dus la fund. Vaporul de război n-a mai putut să le facă nimic; fireşte, nimeni nu se îndoia că la mijloc era ceva necurat, dar ce poţi face, dacă n-ai dovezi? Huseim le-a rîs în nas.

― De ce n-ai cerut ajutor atunci?

― Dacă asta s-ar fi întîmplat azi, aş fi ştiut ce să fac. Pe