vremea acea aveam mai puţin curaj; unul din oamenii lui Huseim stătea în spatele meu, gata să-mi înfigă cuţitul în ceafă, cum aş fi strigat. Dacă am fi fost în larg, poate ne-ar fi luat cu ei, să ne ducă într-un port şi atunci soarta mea s-ar fi schimbat; spre nenorocul meu, eram aproape de insula Creta, aşa că ne-au lăsat liberi, să ne ducem cu barca la mal. Acolo l-am întîlnit pe Spînu, care venea de la Alexandria, şi cum rămăsese fără corabie, Huseim n-a stat mult la gînduri să intre în slujba lui.

― Ai avut o viaţă amară! zise Anton Lupan îngîndurat. Dar acum s-a sfîrşit. O să te luăm cu noi pînă la Marsilia, o să-l căutăm pe tatăl tău…

Adnana îşi duse mîna la inimă şi scoase un strigăt slab:

― Adevărat? O să mă duceţi la tatăl meu? N-o să mă judecaţi?

Dacă ar fi fost în alt loc, s-ar fi repezit la el şi i-ar fi sărutat mîna.

― Dar oare, întrebă după o clipă, cu glasul îngreuiat, oare tatăl meu… Dacă n-o mai fi acolo, dacă o fi… S-ar fi putut să moară, nu-i aşa? Atunci ce-am să fac?

― Atunci…

Anton Lupan se opri; din faţă răzbea o lumină slabă, furişîndu-se pe pereţii colţuroşi, făcînd să pălească flacăra felinarului. După cîţiva paşi galeria cotea în loc, lăsînd să se vadă pe neaşteptate un petic de mare, învolburat. Vîntul crescuse între timp şi jos, valurile se zbuciumau, rostogolindu-se înspumate pe ţărm.

― Crezi că nu ne pîndeşte nimeni? întrebă Adnana, şovăind iar.

Căpitanul Speranţei se strecură afară şi rămase nemişcat. La început crezu că ieşiseră în altă parte a insulei, nu spre răsărit. Apoi văzu soarele în spatele său, recunoscu ţărmul, poteca pe care urcaseră la deal; barca era în acelaşi loc, trasă pe nisip, numai că valurile o împresuraseră şi smuceau nemilos de ea.

― Ce este? întrebă fata, simţind că se întîmplase ceva ciudat.

Anton Lupan lăsă să-i scape felinarul din mîini şi rămase împietrit, cu ochii în larg. Speranţa nu mai era la locul ei, de parcă o înghiţise marea. La orizont se zărea o pînză cenuşie, căutînd depărtările, aplecată pe val…

CAPITOLUL  XIII

Rechinii

Ismail se trezi într-o beznă de mormînt şi un timp toropi, fără să-şi dea seama unde se află şi cum ajunsese aici. Dacă văzu că nu-l zoreşte nimeni la nimic, închise ochii, mulţumit să mai tragă un pui de somn; vezi, de cîteva zile tot ar fi dormit. Numai covorul pe care stătea întins nu-i dădea linişte, că parcă îi era cunoscut. Da, şi după miros şi după pipăit, ar fi zis că-i covorul lui, de Brussa, cumpărat cu bani scumpi în ziua nunţii cu Laleli.

― Aman, Laleli, Laleli! oftă Ismail.

Apoi tresări şi deschise un ochi; după cîte îşi amintea, covorul îl dusese Ghiulsum la Bazar şi-acum nu mai era al lui.

― Hei, unde sînt? întrebă nedumerit. Mufidé, Validé, care sînteţi aici?

În loc de răspuns auzi un geamăt, pierdut. Bucătarul se frecă la ochi.

― Cine-i acolo? N-auzi? întrebă, în graiul lui, uitînd de ghiauri.

― Eu, Agop, efendi Ismail!

― Dumneata? Şi ce cauţi aici? Armeanul gemu:

― Nu mai caut nimic, că mi-au luat tot; m-au nenorocit.

Bucătarul dădu să sară în picioare, dar se lovi cu fruntea de un tavan scund – şi într-o clipă se dezmetici. Simţi corabia legănîndu-se, auzi valurile spărgîndu-se în bordaj, îşi aminti cum rămăsese de pază, pe punte, şi înţelese că era închis în hambar.

― Ce s-a petrecut, cum de-am ajuns aici? întrebă, tot în graiul lui, apropiindu-se pe dibuite de armean şi zgîlţîindu-l de gît.

― Păi ce să se petreacă?… răspunse Agop, tremurînd. Prea bine nu ştiu nici eu, că am stat ascuns după bocaport, să nu-i văd. Ştiu că m-am pomenit cu ei grămadă în jurul meu.

― Şi eu, ce făceam?

― Dumneata dormeai, efendi Ismail, dormeai şi sforăiai cu puşca pe genunchi.

― Dar ei, cum au ajuns pînă la dumneata, că doar erau legaţi?

― Se vede că s-au tîrît uşurel, cu toţi grămadă, aşa cum erau legaţi, şi-au căzut în capul meu: „Dezleagă-ne, dacă vrei să scapi viu!”

― De ce nu m-ai strigat, de ce n-ai fugit? scrîşni bucătarul, dezmeticit pe deplin.

― N-am avut curaj, efendi Ismail, iartă-mă, n-am putut: dumneata nu ştii ce ochi aveau, să te străpungă şi altceva nimic. Pe urmă, dac-aş fi strigat, parcă dumneata m-ai fi auzit?

― Aşa?! Care va să zică, tu i-ai dezlegat, ghiaur nemernic ce eşti!

― L-am dezlegat numai pe Spînu, că el era mai fioros. Pe ceilalţi i-a dezlegat el; numai pe grecul aceia slăbuţ l-a lăsat în frînghii. Pe urmă Spînu a venit la dumneata, ţi-a luat puşca de pe genunchi şi cînd ţi-a dat una cu patul ei în cap, ţi-a pierit sforăitul de parcă te-ar fi vrăjit.

Bucătarul se pipăi în cap.

― Aha! Uite că mi-a rămas şi cucii.

Apoi îşi aminti unde se găsea şi întrebă, încruntat:

― Spune, pe urmă ce-au făcut?

― Pe urmă? Au ridicat ancora, au întins pînzele şi au pornit repede la drum. N-am apucat bine să ne depărtăm de ţărm, că s-au şi repezit la hambar, mi-au răvăşit avutul – ce-a fost mai de preţ au cărat dincolo, la căpitan, iar pe noi ne-au aruncat aici şi ne-au închis.

― Să fie mult timp de atunci? întrebă Ismail.

― Ştiu eu? Asta s-a întîmplat pe la prînz şi-acum o fi noapte, că altfel s-ar zări un pic de lumină de sus.

În clipa aceea, în cabina căpitanului se auzi uşa scîrţîind, cîţiva oameni coborîră scările şi începură să vorbească, gălăgioşi, ca unii care nu mai aveau să se teamă de nimic.

Ismail se tîrî peste sacii lui Agop şi îşi lipi urechea de peretele subţire, care despărţea magazia de cabina căpitanului.

― Sînteţi nişte nemernici, ar trebui să vă spînzur pe toţi, dar vă iert, fiindcă am făcut lucru bun! se auzi un glas, al lui Spînu, bineînţeles.

― Lucru bun e cam puţin spus, căpitane, răspunse cineva. Am pus mîna pe o comoară, să nu uiţi; ce-am pierdut pe insulă e nimica toată pe lîngă cele găsite aici. Unde mai pui că pe deasupra ne-am ales cu o corabie cum greu se găsesc pe la noi!

― Da, încuviinţă Spînu. Pe asta, e drept c-o să putem lua bani buni. După ce-om descărca-o la Alexandria, o să-i facem vînt