la Port-Said, o să-i schimbăm numele, o să-i găsim alte hîrtii, că doar avem oamenii noştri prin porturi – şi pe urmă nu ne mai trebuie decît un muşteriu serios.

― Dar de ce s-o vindem, căpitane? se miră, cu un fel de împotrivire, un om. Ce, noi n-avem nevoie de ea? Nu-i mai bine s-o păstrăm?

― Nu! Am eu alte socoteli.

Omul care vorbise mai înainte, continuă, mustrător:

― Căpitane, te ascunzi de noi şi faci rău!

― Taci! răcni Spînu, aşa de tare, încît Agop, aflat în spatele lui Ismail, fugi de-a buşelea pînă în colţul hambarului.

Un timp, dincolo, piraţii tăcură, înlemniţi; se auzea numai răsuflarea fioroasă a căpeteniei lor. Mai tîrziu, un altul dintre ei îndrăzni să rupă tăcerea, arătîndu-şi temerile lui:

― Oricum, căpitane, în Arhipelag nu mai e rost de trăit. Trebuie să ne gîndim încotro o apucăm. Oare acum nu ne-or urmări?

― Eşti un fricos! răspunse Spînu, rîzînd cu dispreţ. Chiar dacă Huseim sau ceilalţi ne-ar trăda şi le-ar spune încotro am pornit, cum ar putea să se ţină după noi cu prăpăditul lor de barcaz?

― Înainte să ne trădeze Huseim, o să ne trădeze fata! Spînu bătu cu pumnul în masă şi răcni din nou:

― Să nu-mi mai pomeneşti de ea!… Şi ajunge cu văicărelile, muieri ce sînteţi! Hai, toată lumea afară, lăsa-ţi-mă singur, netrebnicilor!

Oamenii nu mai aşteptară o nouă poruncă, ci se repeziră pe scări, buluc. În timp ce treceau pe punte, Ismail îi auzi vorbind între ei, nemulţumiţi:

― Prea se ascunde de noi!… Niciodată nu ştii ce are în gînd!

― Da; te pomeneşti că ne lasă la Alexandria, iar el o şterge mai departe şi rămînem mofluzi.

― N-aţi văzut? Stă de vorbă numai cu Huseim. Oare ce-or fi plănuind?

― Naiba ştie!…

― Ei, lasă că n-aş vrea să fiu eu acum în pielea lui Huseim! Nu mai are cum să scape şi-au să-l spînzure negreşit.

― Parcă noi pînă la urmă, nu tot în ştreang o să pierim?

― Ia ţine-ţi gura şi nu mai cobi!

Piraţii se duseră spre prova, tot vorbind aşa între ei şi pe urmă se făcu linişte sus. În cabina căpitanului se auzi dopul unei sticle, pocnind.

„Ăsta-i Cotnar!” se gîndi bucătarul, înghiţind în sec.

Agop se tîrî spre el, cuprins de bîţîieli:

― Ce ne facem, efendi Ismail?

― Mai întîi să dormim puţin; pînă la Alexandria avem de mers două săptămîni; este destul timp de gîndit.

Zicînd acestea, Ismail căscă, îşi pipăi cucuiul din cap, apoi se întinse tacticos pe covor şi peste cîteva clipe, magazia începu să răsune de sforăitul lui.

Ceasurile se scurgeau greu pentru Agop; liniştea de afară îi dădea fiori, iar sforăitul bucătarului îl scotea din minţi. Din cînd în cînd încerca să-l trezească, trăgîndu-l de picior, ori dîndu-i cîte un ghiont, dar ca urmare, sforăitul creştea mai mult.

După o vreme auzi iar paşi pe punte şi oameni vorbind, apoi corabia, care mersese pînă atunci înclinată mult pe o coastă, se îndreptă, semn că schimbase drumul şi primea vîntul din pupa. Dacă s-ar fi priceput în treburile navigatorilor, şi-ar fi dat seama că piraţii, după ce fugiseră o vreme spre est, ca să se îndepărteze de locul primejdios, luaseră drumul spre sud, lăsînd în tribord insula Skyros.

La aceeaşi oră de noapte, în partea cealaltă a insulei, Penelopa naviga direct către sud-est, împinsă de un vînt bun. Anton Lupan, cu Gherasim alături, stătea aplecat deasupra hărţii, în cabina căpitanului, în vreme ce kir Iani se plimba prin spatele lor, furios.

― Cu sicriul ăsta plutitor n-o să-i ajungem niciodată! zise Gherasim, clătinînd neîncrezător din cap.

― Dacă-i sicriu, poftim, dă-te jos! pufni căpitanul, muşcînd din trabuc.

― Nu ţine seama de ce spune omul la necaz, kir Iani! interveni Anton Lupan, împăciuitor. Eu unul cred că Penelopa n-o să ne facă de rîs.

― Pe mine nu mă priveşte asta; eu merg la Pireu!

― Fireşte, căpitan Iani, şi noi mergem tot la Pireu, dar mai întîi trebuie să-i prindem pe piraţi. Pînă atunci, cu voia dumitale, comanda Penelopei o s-o am eu!

― Cu voia mea? Hm!

― Atunci fără voia dumitale! Ne-am înţeles?

Kir Iani scrîşni. De patru luni şi ceva nu mai era stăpîn pe corabia lui. Întîi căzuse pe mîna lui Spînu, care îl ţinuse închis în hambar, dîndu-i o cană de apă şi-un pesmet pe zi. Cînd credea că scăpase, poftim, se iviseră alţi piraţi! Ăştia ziceau că-s oameni cinstiţi, dar se purtau mai rău ca nişte tîlhari. Întîi aruncaseră în mare jumătate din grîul aflat în hambar, pe urmă curăţaseră ierburile crescute pe carenă – e drept că lungul timp cît stătuse la ancoră, Penelopa făcuse o barbă de patriarh, de n-o mai puteai urni din loc – bine, s-o cureţi, dar fără să ceri voie de la căpitan? Şi parcă asta era tot? Sfîşiaseră tenzile, adunaseră toate pînzăria de pe bord, pînă şi cearceafurile, şi-acum, patru haidamaci, cu acul şi cu guardamana în mînă, coseau pe punte, să facă vele mai mari. Şi dacă se rupeau catargele – că şi-aşa scîrţîiau de te lua cu fiori?… Iar după toate astea, în loc să se îndrepte spre Pireu, voiau cu tot dinadinsul să-l ajungă pe Spînu, care fugise cu o corabie mai mare şi avea zece ore înaintea lor.

― Trebuie să ţinem seama – zise Anton Lupan, arătînd pe hartă, ca şi cînd i-ar fi ghicit gîndul –, că piraţii au mers aproape patruzeci de mile spre răsărit, ca să ocolească insula Skyros, fiindcă nu le dădea mîna să navigheze aproape de ţărm; cu vîntul travers, să socotim cel mult cinci noduri pe oră, asta înseamnă opt ore pierdute pentru ei. Dacă ţii seama că atunci cînd au pornit spre sud, au avut de întîmpinat curentul care bate de la Chios spre Salonic, pe cîtă vreme noi sîntem ajutaţi de contra-curentul dintre Sporade şi ţărm, înseamnă că peste zece-douăsprezece ore putem fi pe urma lor.

Gherasim clătină iarăşi din cap:

― Socotelile dumitale sînt bune, domnule, uiţi însă că Penelopa n-a făcut în viaţa ei mai mult de cinci mile pe ceas, s-o fi mînat şi dracii, nu numai vîntul.

― Minţi! răcni kir Iani, repezindu-se la el, cu pumnii strînşi.

În clipa aceea, pe punte se auzi un catarg trosnind.

― Coborîţi pînzele! Mă nenorociţi! strigă căpitanul Penelopei, repezindu-se pe scări.

Anton Lupan şi Gherasim alergară după el. Mitrofan stătea la