cîrmă, luptîndu-se cu valurile care se năpusteau din pupa, smucind corabia şi încercînd s-o pună travers. Adnana, Nicola, Lachi, Haralamb şi Cristea Busuioc coseau de zor pînze, la lumina palidă a unui felinar. Din cînd în cînd, cîte un val năvălea peste parapet şi spăla puntea în lung, udîndu-i pînă la piele, dar ei îşi vedeau de treabă, fără să ţină seama de starea lor.

La cîteva mile în stînga se simţea ţărmul apusean al insulei Skyros, în lungul căruia navigau de mult. O dată cu apropierea dimineţii, vîntul se întărea; cîte o rafală vijelioasă smucea pînzele, şi atunci, catargele arcuite spre prova trosneau, gata să se rupă din sarturi.

― Coborîţi pînzele, ce mai aşteptaţi?! strigă kir Iani.

― Poate c-ar fi timpul, domnule! zise şi Gherasim, Anton Lupan scutură din cap:

― Nu! Căutaţi cabluri sau parîme şi întăriţi catargele!

La fiecare rafală, Penelopa îşi afunda prova în apă şi, uneori, clipe întregi bompresul nu se mai ridica dintre valuri.

― Duceţi toate greutăţile la pupa! porunci Anton Lupan, netulburat. Goliţi toată partea din faţă a hambarului!

În prova se vedea capul Sarakimonesi, colţul de sud al insulei Skyros. Peste puţin timp, marea avea să se deschidă liberă, în stînga. Anton Lupan îşi simţi bătăile inimii; se apropia clipa cea mai grea a acestui joc plin de primejdii. Ştia că dacă la ora asta Speranţa apucase să treacă spre sud, n-o mai putea ajunge; singura şansă era să depăşească înaintea ei insula Skyros şi să-i taie drumul.

Deşi întărite cu sarturi în plus, catargele continuau să trosnească la fiecare rafală. Kir Iani alerga pe punte, frîngîndu-şi mîinile şi înjurînd pe toată lumea, dar nimeni nu-l băga în seamă.

Haig îşi scoase capul pe tambuchiul de la prova; în timp ce fiecare avea de făcut cîte ceva, el găsise răgazul să se bărbierească, să se spele, să-şi scuture giubeaua plină de pleavă şi acum semăna leit cu Agop din Bazar, cel de la care se trăgeau toate necazurile.

― Păi de, domnule! pufni Gherasim. N-am spus eu că pe armenii ăştia doi trebuie să-i scărmănăm fără nici o sfială?

Căpitanul nu-i răspunse; capul Sarakimonesi se vedea în babord, înroşit de soarele care tocmai răsărea; dincolo de el se deschidea marea, pustie cît răzbeai cu ochii. Anton Lupan cercetă înfrigurat orizontul, de la un capăt la altul, fără să descopere nici un catarg, nici o pînză.

De dincolo de orizont se ridica fumul unui vapor – şi altceva nu se vedea nimic.

― Mihule!

― Da! răspunse musul, de veghe la prova.

― Urcă-te pe catarg şi vezi dacă nu se zăreşte vreun vas!

Peste cîteva clipe, Mihu era la mărul catargului. Oamenii de pe punte se ridicaseră şi cercetau orizontul, cu aceeaşi înfrigurare ca a căpitanului.

― Parc-ar fi o corabie! strigă musul. Dar trebuie să fie tare departe, că-i văd numai vîrful catargelor.

― Cîte?

― Două.

― Încotro se duce?

― Fuge spre sud, cu vîntul.

Gherasim lăsă să-i cadă braţele de-a lungul trupului.

― Am pierdut-o! Acum nimeni n-o mai poate ajunge.

― Aşa? făcu kir Iani, cuprins de bucurie. Atunci hai la Pireu; nu mai pierdem vremea!

― Sigur! încuviinţă Haig, frecîndu-şi mîinile. Să mergem la Pireu, căpitane!

Ceilalţi rămăseseră încremeniţi pe punte, aşteptînd hotărîrea lui Anton Lupan. Acesta zăbovi o vreme, privindu-i pe fiecare în parte, dar părînd că nu-i vede. O clipă întîlni ochii Adnanei; fata îşi ţinea pumnul deasupra inimii, răsuflînd repede; apa se scurgea de pe ea şiroaie. Întîlni ochii lui Negrilă care părea că împărtăşeşte încordarea tuturora. Se uită la Haralamb, la Cristea Busuioc, la Ieremia, la Mihu, în vîrful catargului – şi se gîndi că strădania tuturora avea să fie zadarnică, tot ce plănuise el, avînd din partea lor făgăduit ajutorul, se spulbera în vînt, se îneca în marea Egee, abia la începutul drumului – şi trebuiau să treacă iar ani de zile pînă să pornească iarăşi, dacă atunci ar mai fi putut să găsească alţi oameni pe măsura acestora, iar el ar mai fi avut atunci puterea să le insufle aceeaşi dîrzenie.

Se uită iarăşi la Adnana, cum stătea, udă, cu pumnul pe inimă, se gîndi la viaţa ei nefericită, îi veni în minte piaţa frînghierilor într-o zi plină de soare, cînd se gîndea s-o ducă în casa părintească, la Marsilia – şi îşi simţi sufletul încărcat de o tristă duioşie. Apoi trase aer în piept, îşi scutură capul, strînse pumnii şi porunci, cu vocea liniştită, dar plină de hotărîre:

― Ridicaţi toate pînzele! Mergem înainte! Orice ar fi să se întîmple, trebuie să-i ajungem!

Mihu scoase un chiot şi îşi dădu drumul din vîrful catargului.

― O să-i ajungem, domnule, să n-ai nici o grijă! Oamenii se repeziră să îndeplinească poruncile căpitanului.

― Ridicaţi tot ce se poate chema pînză! continuă acesta, simţind că marinarii îl vor asculta orbeşte. Puneţi căngile în afara bordului şi întindeţi păturile. Întăriţi mai mult catargele şi n-aveţi grijă, că n-au să se rupă. Mitrofan, ia-o două carturi mai la stînga!

― Unde vrei să mergi? sări kir Iani.

― Dac-o fi nevoie, pînă la Alexandria, sau chiar şi mai departe…

― La Alexandria! Cine ţi-a dat voie? Asta-i corabia mea, piratule!

Echipajul alerga pe punte, cu pînze şi parîme.

― Băieţi! strigă Anton Lupan. Aveţi încredere în voi şi-o să-i ajungem. E drept că ei au o corabie mai bună, dar asta nu înseamnă totul! Orice marinar poate să greşească – de ce n-ar greşi şi dînşii? Noi însă nu trebuie să săvîrşim nici o greşeală, dar nici una, înţelegeţi, asta e singura noastră scăpare!

Adnana, care se căţărase în vîrful catargului de la pupa, ca să întindă o pînză nouă, pe o vergă făcută la iuţeală, cobori îmbujorată şi se apropie de el, lipăind cu picioarele goale pe punte.

― O să-i ajungem, sînt sigură! zise, apucîndu-i mîna şi uitîndu-se în ochii lui cu o privire arzătoare.

― Da, răspunse Anton Lupan, clipind sub această privire. O să-i ajungem! Corabia e prăpădită, dar echipajul preţuieşte cît zece corăbii!

Fata îşi scutură capul:

― Echipajul n-ar fi nimic. O să-i ajungem, fiindcă… fiindcă dumneata eşti un om puternic!

Apoi tăcu deodată, parcă speriată de propriile ei vorbe. Un val năvăli pe punte şi se prăbuşi între dînşii, îndepărtîndu-i. Adnana mai rămase o clipă cu mîna întinsă…

La orizont se ridicau nori negri, care curînd acoperiră soarele abia răsărit din valuri – şi marea se învălui în umbre. Penelopa îşi afundă