prova în apă, scîrţîind din toate legăturile ei ostenite; catargele, arcuite, trosneau gata să se rupă şi sarturile întinse vibrau pe toate tonurile, împletindu-şi sunetele cu mugetul înfricoşător al mării…

* * *

Dar în timp ce Penelopa naviga astfel, în timp ce Mihu şi Adnana se urcau pe rînd în vîrful catargului, ca să cerceteze marea, în timp ce oamenii obosiţi picoteau în picioare, fiindcă pe bord nu mai era un singur colţişor uscat unde s-ar fi putut întinde la odihnă, în timp ce Haig îşi frîngea mîinile, ascuns în cabina echipajului, îngrozit de o nouă întîlnire cu piraţii, în timp ce Negrilă lătra furios, scuturîndu-şi blana ori de cîte ori un nou val i se prăbuşea în spinare, în timp ce Anton Lupan stătea la prova, neclintit, cu ochii aţintiţi înainte, cu pumnii şi cu dinţii strînşi, ca şi cînd prin încordarea lui ar fi vrut să transmită o forţă mai mare corăbiei, în sfîrşit, în timp ce kir Iani alerga pe punte, molfăindu-şi furios trabucul stins, zgîindu-se de jur împrejur în nădejdea că s-ar ivi vreun vapor care să-i aducă scăparea – în timp ce se întîmplau toate acestea, oare ce făcea Ismail, bucătarul?

Apoi, ce să facă? Dormea sforăind pe covorul de Brussa, visînd la dulcea şi gingaşa lui Laleli, rămasă într-o mahala a Stambulului.

― Efendi Ismail! îl striga Agop, din cînd în cînd, trăgîndu-l de un picior.

― Lasă-mă să dorm, mai avem pînă la Alexandria! răspundea bucătarul, deschizînd numai un ochi.

Şi iar se apuca de sforăit.

Agop nu ştia cum trece timpul, fiindcă o ducea din leşin în leşin. Îşi dădea seama numai că se luminase de ziuă, că marea se burzuluia şi că piraţii benchetuiau, deşi după unele mormăieli nu păreau mulţumiţi; în cabina căpitanului se auzeau dopurile pocnind – se vede că Spînu, care simţea nemulţumirea lor îi îmbuna cu vin, lăsînd răfuiala pentru mai tîrziu, cînd o fi momentul mai bun.

Aşa se scurse o zi – şi cînd lumina care răzbea prin tendă şi printre scîndurile bocaportului se şterse, vestind al doilea amurg, în sfîrşit Ismail se trezi.

― Măi, Agop, dă-mi ceva să mănînc! zise, căscînd. Armeanul nu băgă de seamă că bucătarul încetase a-l mai domni; parcă de asta-i ardea lui acum?

― De unde să-ţi dau, efendi Ismail, că şi pe mine mă chinuie foamea, de mult!

Ismail îşi pipăi cucuiul, în clipa cînd alături se auzea un alt dop pocnind.

― Asta-i Cotnar, măi Agop, ştii?! Grozav o să se supere căpitanul cînd o vedea c-au dat iama în sticlele lui!

― De asta-i vorba acum, efendi Ismail? Mai bine ne-am gîndi cum să-i îmbunăm, să se poarte mai blînd, să nu ne spînzure, să nu ne jupoaie de vii!

― Ba eu mai întîi vreau să mănînc!

Zicînd acestea, Ismail începu să bată cu pumnul în bocaport, de-ai fi zis că o să-l spargă şi altceva nimic.

― Ce vrei? întrebă un glas rău, de sus. Încă n-aţi murit?

― Nu; cînd o fi să murim, îţi spun. Acu’ fă bine şi dă-mi ceva să mănînc. Vezi, ai grijă şi de-o sticlă cu vin!

Omul de sus lovi cu piciorul în bocaport şi înjură urît.

― Vezi, l-ai supărat! se văicări Agop. Acu’ dacă vine şi bagă iataganul în noi?

― Nu vreţi să-mi daţi? zise bucătarul după un timp. Bine, atunci am să-mi iau singur!

Apoi prinse să se foiască pe întuneric, răvăşind calabalîcul lui Agop, şi aşa destul de răvăşit.

― Ce faci, efendi Ismail? întrebă armeanul, auzind un fel de chiţcăit ciudat.

În scîndurăria barăcii de la Sulina, aruncată peste cheresteaua care trebuia dusă la Pireu, turcul găsi un piron ascuţit şi acum îl hîţîna în toate părţile, cu o încăpăţînare de catîr; peste vreun sfert de ceas de trudă, Ismail era ca pironul în mîini, gîfîind mulţumit.

În cabina căpitanului se pornise iarăşi chiolhan. Bucătarul se apropie de perete, îl pipăi pînă găsi un loc potrivit şi, după ce trase cu urechea dincolo, unde se auzeau dopurile sticlelor pocnind, se apucă să sfredelească scîndura, răbdător şi grijuliu.

― O să te audă, efendi Ismail! gemu Agop. Într-adevăr, nu trecu multă vreme şi dincolo, un om întrebă mirat:

― Ce dracu’, or fi şobolani pe corabia asta? Că doar nu-i încărcată cu grîu!

O dată cu aceste vorbe, dădu un pumn în perete – şi rîcîitul conteni.

― Ale dracului vietăţi! mai zise omul de dincolo, altceva neputînd face nimic.

După un timp, rîcîitul începu din nou, mai încet, mai sfios, pînă ce în vîrful pironului se ivi un fir de lumină, ca o gămălie de chibrit. Ismail îşi lipi ochiul de scîndură şi privi. La început nu putu să vadă decît o bucată de slănină şi o sticlă de vin, puse pe masă, drept în faţa lui… Fie şi slănină, ducă-se naibii Coranul, că doar n-o să mori de foame, dacă n-ai berbec fript!

Două adevăruri simple trebuiesc spuse acum: întîi, că o bucată de slănină nu astîmpără foamea numai cît o priveşti, şi al doilea, dacă slănina asta e groasă de trei degete, nu o poţi face să treacă printr-o bortă cît o gămălie de chibrit. Desigur că aceste adevăruri le ştia şi Ismail. Atunci, de ce se mai ostenise atît?

Ei, iată, pentru început el nu voise decît să poată privi dincolo, căci, pentru a ajunge la slănină, avea un alt drum. De cînd există vameşi în lume, există şi tainiţe pe corăbii. Chiar căpitanul cel mai cinstit îşi are ascunzătorile lui, pe care nu le poate dibui nimeni, fiindcă o corabie nu e făcută din linii drepte, ca o casă de locuit. Aici, sub fiecare scîndură se ascunde un ungher tainic, un colţişor nebănuit – şi nu e marinar acela care pleacă la drum fără să ştie cu de-amănuntul toate chichiţele corăbiei lui.

În cabina căpitanului, pe care am descris-o la început, dacă ne mai amintim, se afla cîte un pat, în fiecare bord, iar între picioarele paturilor şi peretele dinspre hambar, cîte un dulap, unul pentru haine, altul pentru felurite întrebuinţări. Locul rămas liber între aceste două dulapuri era ocupat de o masă lungă, pe care se afla acum slănina şi sticla de vin. Iată tot ce putea să vadă ochiul unui străin, şi altceva n-ar fi bănuit.

Dar dacă s-ar fi