gîndit că pereţii cabinei, făcuţi din panouri de lemn vopsit frumos în alb, erau verticali, pe cîtă vreme bordajul corăbiei urma linia arcuită a coastelor, ar fi fost firesc să se întrebe ce se ascundea în spatele acestor pereţi. Astea însă sînt întrebări pe care ţi le pui cînd ai timp de prisos, sau atunci cînd creierul ţi-e înfierbîntat de cine ştie ce bănuieli.

După ce găsiseră sipetele lui Agop şi sticlele de Cotnar, puse cu grijă de către paharnicul Ieremia într-un loc pe care dumnealui unul, bucătarul Ismail, dornic de vin, fără să fie beţiv, nu-l putuse dibui cu toate că se trudise destul, piraţii socotiseră că nu mai aveau nimic de descoperit.

Dar, dacă nu găsise vinul, în schimb Ismail cunoştea alte taine, de pe vremea cînd corabia se repara la Sulina şi cînd el, împreună cu Gherasim, îşi făcuseră anumite chibzuieli, în vederea cine ştie căror nevoi de mai tîrziu.

După ce mai rîcîi puţin cu pironul, ca să-şi poată arunca ochiul peste toată cabina, bucătarul se tîrî pînă într-un colţ al hambarului, răsuci două cîrlige, ascunse cu iscusinţă – şi nu mai trebui decît să împingă uşor scîndura, ca să-şi facă loc între bordaj şi panoul dincolo de care se afla patul căpitanului.

Tocmai atunci piraţii urcau scările tropăind, desigur ca să coboare o parte din pînze, cum se obişnuieşte pe orice corabie în timpul nopţii, mai ales pe un vînt tare, ca acuma.

Ismail trase cu urechea, se încredinţă că în cabină nu mai era nimeni, apoi răsuci alte două cîrlige şi panoul de scîndură subţire, uşor ca fulgul, era în mîinile sale, descoperind vederea asupra mesei pe care se afla sticla de vin şi slănina.

― Efendi Ismail! şopti Agop din magazie, tremurînd ca o velă pe furtună. Să nu te prindă! Ne spînzură pe amîndoi, fie-ţi milă!

Bucătarul întinse mîna, care se lungi din cale-afară, prin cine ştie ce ciudată însuşire, înşfăcă lucrurile de pe masă, nu lăsă nebăgat în seamă nici un pesmete uscat ca lemnul, dar fără de care slănina n-ar fi făcut nici două parale, puse panoul la loc, răsuci cîrligele şi se întoarse în magazie, întocmai ca la venire.

Curînd după aceea, Spînu coborî în cabină şi începu să înjure:

― Mă, ticăloşilor, care mi-aţi furat slănina şi vinul?

― Acum o să ne spînzure! se văicări Agop, scuturat de suspine.

Ismail înfuleca din slănină, ca şi cînd n-ar fi existat Coran pe lume, fără să-i pese de văicăreala armeanului şi de înjurăturile lui Spînu. Păcat că îşi pierduse luleaua! La sfîrşitul unei mese ca asta se cuvenea şi un pic din aroma, din balsamul tutunului!

― Bre, Agop, grăi turcul, după ce-şi puse pîntecele la cale, deşertînd peste slănină şi vinul, ia şi tu o înghiţitură, dar vezi să nu te apuce sughiţul, că s-a zis cu tine. Eu acu’ mă mai culc o leacă. Ai grijă să mă scoli mîine seară, să mai fac rost de ale gurii.

Şi iar începură sforăiturile, şi iar începu chinul armeanului. Socoteala asta ţinu toată noaptea şi a doua zi, pînă căzu amurgul.

Cînd se trezi Ismail, alături în cabină era mare gălăgie.

― Mîine dimineaţă o să fim prin dreptul Stampaliei, spunea unul. Trebuie să ne oprim, să luăm provizii.

Bucătarul îşi ciuli urechile; ştia că Stampalia era o insulă tocmai în marginea de sud a arhipelagului; deci, iată că izbutise să „facă punctul”, neostenindu-se cu măsurătorile!

― Mută-ţi gîndul! se împotrivi Spînu, răspunzînd celui care vorbise mai înainte. Ce, de asta ne arde nouă?

― Păi mai avem numai zece pesmeţi şi vreo două ocale de slănină. Cum o s-o ducem pînă la capul drumului?

Ismail îşi lipi ochiul de perete şi privi în cabină; pe masă nu se mai vedea nimic de-ale gurii.

― Răbdaţi! strigă Spînu, mîngîindu-şi cuţitul. Cîte un pesmete de fiecare! Asta-i tot, ajungă-vă!

― Şi slănina? întrebă unul din piraţi, înghiţind în sec şi lingîndu-şi buzele.

― O ţiu la mine sub pernă; o să vă dau în fiecare zi cîte o felie. Hai, acum căraţi-vă, mîncăilor!

Piraţii urcară scările, bombănind cu ciudă, mărită fiindu-le vechea nemulţumire. Rămas singur, Spînu scoase slănina, îşi tăie o halcă de vreo şase degete, puse un pesmet în apă, să se înmoaie, apoi începu să-nfulece, aruncînd priviri spre uşă. După ce-şi sfîrşi cina, îndesă restul de slănină sub pernă, îi strigă ceva omului de la cîrmă, apoi făcu lampa mică, se trînti pe pat, fără să lase cuţitul din mînă, şi începu să sforăie.

Bucătarul se scarpină în cap, ocolind cu grijă cucuiul.

― Bre Agop, zise, muncit de gînduri, aşa nu mai merge; dacă şi ei trebuie să postească, atunci de noi nici vorbă nu mai poate să fie: o să murim de foame.

― Ce ai de gînd, efendi Ismail? întrebă armeanul cu teamă, simţind în glasul lui o ciudată pornire.

― Asta o să vezi îndată; tu ai grijă numai să-ţi ţii gura!

Cu aceste vorbe, bucătarul desprinse scîndura din colţul hambarului, se strecură în despărţitură, ascultă o vreme sforăitul lui Spînu, apoi scoase panoul şi îşi vîrî capul în cabină. Slănina era colea, sub pernă; dacă ar fi întins mîna… Dar nu, acum sosise timpul pentru altfel de ispravă, nu mai mergea să tot şterpelească dintr-o biată bucată de slănină!

Ismail se pipăi la brîu, scoase linguroiul, se aplecă deasupra patului, ridică braţul – şi lovi din toate puterile. Capul lui Spînu pocni ca o sticlă desfundată; piratul deschise ochii, îi dădu peste cap şi rămase moale, înainte de a putea scoate un singur crîcnet.

― Ce faci, căpitane? strigă omul de la cîrmă, auzind pocnetul. Bei de unul singur? Ziceai că nu mai e nici o sticlă!

În hambar, Agop, pe care îl mînase necuratul să se uite pe găurică, scoase doar un geamăt şi îşi pierdu simţirile.

În acest timp, Ismail nu stătea de pomană: sări în cabină, îi scoase giubeaua lui Spînu, şi-o puse pe dînsul, la fel făcu şi cu turbanul, înfundă gura piratului cu o cîrpă, apoi îl legă zdravăn, şi-l lăsă ţeapăn în fundul patului.

― Ei, aşa mai merge! zise cîrmaciul, văzîndu-l pe căpitan că iese pe tambuchi, cu o sticlă în mînă. Credeam c-ai să bei singur. Hai, vino mai repede, că mi s-a uscat gîtlejul!

Cel pe care-l lua drept Spînu, zăbovi o clipă