cu spatele la el, în capul scărilor, încercînd să învingă bezna cu privirile. Era o noapte neagră ca fundul ceaunului; marea în jur mugea frămîntată şi corabia se lupta cu valurile, sforăind şi ridicîndu-şi pupa în aer, ca un cal nărăvaş, care tot vrea să dea cu picioarele.

Deodată Ismail tresări, cît pe ce să scape din mînă şi sticla şi linguroiul: de cruceta arborelui mare atîrna o formă omenească legănîndu-se în întuneric…

― Hai, căpitane, ce-ai înţepenit acolo? zise omul de la cîrmă, dornic să-şi ude gîtlejul.

Bucătarul simţi sudoarea scăldîndu-i tot trupul. Aşadar, cînd era vorba de ştreang, Spînu ştia să-şi ţină făgăduielile! Omul de sus nu putea să fie decît grecul acela firav, care-şi trădase stăpînul.

― Dar hai, căpitane, odată! stărui piratul de la cîrmă. Ismail îşi potoli bătăile inimii, se întoarse spre el şi-l atinse în creştet cu linguroiul.

― Aha, desfundaţi mereu la sticle! strigă omul de veghe, de la prova. Păi ce, aţi uitat de mine?

Zicînd acestea, porni încoace, nerăbdător să guste vinul. Dar nu apucă să se întrebe cum naiba se îmbătase cîrmaciul aşa repede, de zăcea pe punte, cînd se pomeni cu linguroiul în frunte şi nu avu timp decît să scoată un geamăt, pe care nu-l auzi nimeni.

Pînă una alta, Ismail îi lăsă pe amîndoi aşa, cum căzuseră în nesimţire, legă cîrma cît putu mai bine şi alergă la tambuchiul de la prova, pe care îl închise cu zăvorul. Ultimii doi piraţi, căci al treilea atîrna de crucetă, erau astfel puşi bine în cabină şi nu mai puteau ieşi decît dacă ar fi avut asupra lor măcar un topor, să spargă zăvorul.

Speranţa se lupta, gemînd, cu valurile, bîjbîind în noaptea de smoală, fără cîrmaci şi om de veghe. În vreme ce desfăcea bocaportul, Ismail zări un far în dreapta, dar n-avu cînd să se gîndească ce colţ de pămînt, ce insulă se află acolo.

― Hai afară, Agop, c-am închiriat altora hambarul! Armeanul se ridică anevoie, tremurîndu-i şi trupul şi inima.

― Dumneata eşti, efendi Ismail? Ai scăpat fără să te spînzure?

― Vino-ncoa’ şi pune mîna! îl zori bucătarul, în loc să-i răspundă.

În cîteva minute, cei doi piraţi de la cîrmă, împreună cu Spînu, pe care îl scoaseră cu greu din cabină, zăceau înăuntrul magaziei.

Abia acum zări Agop umbra care se legăna de crucetă, la jumătatea catargului.

― Ce-i acolo? întrebă, ducîndu-şi mîna la inimă.

― Un pirat, nu te teme: l-a spînzurat Spînu ca s-avem noi mai puţin de lucru.

Armeanul îşi pipăi grumazul, gata să-l apuce leşinul.

― Efendi Ismail, eşti sigur că nu m-a spînzurat pe mine? Parcă simt un ştreang în jurul gîtului.

Drept răspuns, bucătarul coborî în cabină, luă slănina şi pesmeţii de sub perna lui Spînu, se aşeză la cîrmă şi începu să-mbuce dumicaţi cît pumnul; dacă te-ai spurcat o dată, ducă-se naibii Coranul!

În stînga, unde era răsăritul, parcă încerca să se reverse o slabă lumină.

― Acum ce facem? întrebă armeanul, foindu-se pe lîngă cîrmă.

― Întîi mîncăm, pe urmă aşteptăm să se facă ziuă…

― Dar unde mergem? Ştii drumul?

Ismail ridică din umeri:

― De, bre Agop, după valurile astea aş zice că am ieşit în Mediterană; mai departe, Allah cu mila!

Farul pe care îl văzuse adineaurea rămăsese în urmă, iar în faţă nu se mai vedea nici unul.

― Şi dacă ne rătăcim? stărui armeanul. Dacă ne prinde furtuna?

Bucătarul ridică nasul şi adulmecă în aer. Furtună? Pînă una alta, vîntul se mai potolise, ba chiar părea că îl cuprinde lenea, deşi pe mare se fugăreau încă valuri lungi cît lăţimea Bosforului. Dar sub această linişte înşelătoare, Ismail simţea mocnind forţe ascunse. Ceasul arăta trei dinspre ziuă şi ar fi trebuit să fie lumină; cu toate astea, marea rămînea întunecată, iar orizontul se chinuia sub nori negri, care pîndeau răsăritul soarelui să-i sugrume.

― De, furtună s-ar putea să fie! zise bucătarul, fără să-şi ascundă teama.

Peste un ceas, cînd în sfîrşit începu să se facă lumină, vîntul se prefăcuse într-o briză moartă, care se legăna în pupa Speranţei, ca o trenă mîncată de molii, bîjbîind printre valuri, nehotărîndu-se să-şi aleagă drumul. Dar dacă cineva ar fi privit barometrul, ar fi văzut că în această oră acul lui coborîse cu vreo patru linii şi părea hotărît să înghită tot cadranul.

Acum, că se luminase, piratul spînzurat de crucetă se vedea limpede, cu ochii holbaţi şi cu limba scoasă, legănîndu-şi picioarele deasupra punţii, ca şi cînd ar fi vrut să-şi facă vînt în capul călătorilor.

― Efendi Ismail, ce facem cu el, că parcă se uită la mine?!

Ismail se scărpină în creştet; nu că-i era de spaima armeanului, dar acum, vara, cum era să ţină un mort pe punte, mai mult de două zile?

― Stai tu la cîrmă, şi cînd ţi-oi striga, învîrteşte-o la dreapta, zise, luînd o hotărîre. Eu mă urc pe catarg, să-i tai ştreangul.

― Ce-are de-a face ştreangul cu cîrma?

― Cine nu ştie, aşteaptă să vadă! răspunse Ismail, cu înţelepciune.

Zicînd acestea, se caţără pe grijele, încălecă pe crucetă şi se tîrî spre locui de unde atîrna frînghia.

― Pune cîrma la dreapta! porunci, pregătindu-şi cuţitul.

Agop îi îndeplini porunca, bîţîind ca de friguri – şi Speranţa se roti ascultătoare, pînă ce se aşeză de-a lungul valurilor; tangajul de pînă atunci se prefăcu în ruliu, şi spînzuratul, în loc să se legene de-a lungul punţii, începu s-o ia de-a latul, Ismail pîndi clipa prielnică şi reteză ştreangul, dintr-o lovitură, tocmai cînd, în legănarea lui, mortul atîrna deasupra valurilor.

― Păzea, să nu te stropească! îi strigă armeanului. Acesta îşi acoperi ochii cu palmele, chircindu-se deasupra cîrmei, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca piratul să-i cadă în creştet. Nu se auzi decît o plescăitură – şi pe urmă se făcu linişte.

Ismail dădu să coboare, cînd deodată se opri, cu ochii în urmă.

― Vine o corabie! strigă, cuprins de bucurie. Auzi, bre, Agop? O corabie cu două catarge. Acum o să căpătăm şi demîncare, o să aflăm şi drumul! Am scăpat de orice grijă! Ia coboară în cabina căpitanului şi vezi că mai este un ochean acolo.

― Dar n-o fi rămas vreun pirat ascuns pe sub paturi?

― Şi ce, ţi-e frică să te iei cu el la trîntă? răspunse bucătarul, pus pe glumă.

Deşi vîntul aproape murise, corabia din urmă se apropia aşa de repede, de parc-o mînau duhurile. Dincolo de