ea se ridicau nori negri şi marea, care aici se albăstrise, părea vînătă şi învolburată, răscolită de cine ştie ce diavoli ascunşi în adîncuri. Pînzele Speranţei începură să fluture, neliniştite, aşa, fără nici o pricină.

„Ce-o mai fi şi asta?” se întrebă bucătarul, mirat de iuţeala corăbiei străine.

Apoi deodată îşi dădu seama că se pornise furtuna, pornise de undeva, din Egee, se furişase cenuşie printre insule, se răsfirase peste Mediterană, şi-acum se apropia vijelioasă, ridicînd pe sus corabia străină.

„Ăştia-s nebuni, sau n-au întîlnit niciodată o furtună!” îşi zise, văzînd că marinarii necunoscuţi veneau cu toată velatura, ca şi cînd ar fi fost hotărîţi să nimerească de-a dreptul pe gurile iadului.

Armeanul urcă scările, mai înzdrăvenit, cu ocheanul în mînă.

― Bre Agop, hai să coborîm pînzele, că nu-i a bună. Rămînem numai cu focul şi cu trinca, altminteri…

Aici, Agop, care se uita cu ocheanul în urmă, ca unul dornic să vadă o clipă mai devreme de unde-i venea scăparea, scoase un strigăt de spaimă:

― Corabie de piraţi!… Efendi Ismail, ai milă, ascunde-mă undeva să nu mă prindă!

Bucătarul îi smulse ocheanul din mînă, privi corabia de care nu-i mai despărţea nici jumătate de milă – şi simţi puţinul păr din creştet făcîndu-i-se măciucă deasupra cucuiului. Pe catargul din faţă se vedea fluturînd steagul negru al piraţilor, cu capul de mort şi cu cele două ciolane hîde, semnul morţii fără mîntuire. La prova parcă se şi zăreau cîţiva oameni, aplecaţi peste parapet, cu puştile, gata să înceapă măcelul. Măcar dac-ar fi fost din cei cu iatagane! Cu puşca lui şi cu încă un pistol, pe care-l ştia în cabina căpitanului, poate ar fi izbutit să-i ţină departe. Dar aşa? Hotărît că nu mai era nici o scăpare!

― Unde mă ascunzi, efendi Ismail, unde mă ascunzi, fie-ţi milă de mine! se văicărea armeanul, frîngîndu-şi mîinile.

În clipa aceea, furtuna se năpusti în pînze, mugind, şi Speranţa îşi înfipse bompresul în apă, sfîrtecînd valurile, ca un rinocer fugărit de flăcări în jungla incendiată.

La prima rafală, corabia piraţilor rămase cu o sută de paşi în urmă.

Ismail puse mîna pe cîrmă şi scoase un strigăt de bucurie. Acum nu-i mai păsa de furtună, nu-i mai era teamă că vîntul ar putea sfîşia pînzele, ar putea rupe catargele. Cu fiecare rafală care făcea să geamă corabia, să şuiere sarturile, piraţii rămîneau mai departe, înconjuraţi de neguri şi acoperiţi de spumă, pînă ce nu se mai văzură decît pînzele, gata să zboare fîşii, risipite în toate vînturile.

― Bre Agop! strigă, încleştat pe cîrmă. Ţin-te zdravăn, să nu te prindă leşinul, c-am mîntuit cu piraţii. Acum rămîne să ne luptăm cu furtuna!

În urmă, la orizont, se vedeau fulgere, dar nu se auzeau tunetele, fiindcă însăşi marea, de la un cap pînă la altul, era numai tunet. Valurile creşteau cît munţii şi Speranţa se ridica pe creste gemînd din vîrful catargelor pînă la chilă, ca apoi să se prăbuşească în prăpăstii înspumate, de unde ai fi zis că nici o putere n-o s-o mai ridice. Dar iată, un nou munte se ivea în faţă, o nouă creastă aibă, parcă bîntuită de viscol – şi bompresul, înfipt în inima iadului, se scutura de diavoli, nădăjduind să găsească sus îngeri. Numai că îngerii fugiseră pînă la unul, cu aripile jumulite de furtună, şi pe toată întinderea mării, alt stăpîn nu era decît Belzebuth cu oştile sale.

― Ce ne facem, efendi Ismail, ce ne facem, că nu mai e scăpare! gemea armeanul, căzut în brînci pe punte, alături de cîrmă.

Totul în jur era negură, vuiet, muget, trosnet şi deznădejde. Numai Ismail, cu mîinile înţepenite pe cavile, părea că nu ţine seama de încrînceneala uraganului. Nu navigase niciodată cu Speranţa pe furtună, dar nici nu-şi închipuise că o corabie ar putea să răstoarne munţi de apă, fără ca măcar un strop să cadă pe punte. Din cînd în cînd îşi arunca ochii în urmă; corabia piraţilor se vedea tot mai departe, tot mai hărţuită, numai că afurisiţii nu coborau nici o pînză şi îşi continuau drumul, pesemne hotărîţi să-şi pună capăt zilelor.

Goeleta goni toată ziua – goni „cu furtuna”, cum zic marinarii – fiindcă altceva n-ar fi putut să facă nici un căpitan şi nici un echipaj din lume. A încerca să schimbe drumul, ar fi fost o nebunie – şi apoi, Ismail nici nu ştia la ce-ar fi făcut una ca asta, de vreme ce habar n-avea de portul unde trebuia să ajungă. Uraganul venea de la nord şi el ţinea capul către sud, gata să facă înconjurul Pămîntului, dacă marea n-ar fi avut un capăt sau dacă furtuna nu s-ar fi potolit niciodată. Seara, din corabia piraţilor nu se mai vedea nici urmă.

― Scoală de-acolo, bre Agop, şi adă-mi o bucată de slănină! Hai, că nu mai e nici un pirat pe aproape.

Armeanul cobori scările de-a buşilea şi se întoarse în acelaşi chip, chinuit de greţuri şi dureri în pîntece, spre mulţumirea lui Ismail, care nu se mai vedea nevoit să împartă pe din două bruma de slănină şi de băutură.

Peste noapte, acul barometrului, care scăzuse necontenit, se opri, şi uraganul, fără să se domolească, nu crescu mai mult. Bucătarul stătea la cîrmă, fără să se gîndească la nimic, fără să numere munţii de apă străbătuţi, fără să audă marea mugind, strîngînd cavilele timonei în mîini, cu nepăsarea încleştată cu care strîngi grumazul unui vrăjmaş răpus.

Furtuna ţinu şi a doua zi, sub cerul cenuşiu şi greu, ca un clopot de plumb. Din zori pînă la apus nu se văzu nici o corabie, nici un vapor, nici măcar o dîră de fum. Corăbiile şi vapoarele stăteau cuminţi prin porturi, iar piraţii desigur se înecaseră de mult, căci nici cea mai iscusită mînă n-ar fi putut să-i întoarcă din drum, să-i ducă undeva la adăpost şi să-i lase înjurînd că le scăpase prada din mîini.

Peste noapte, furtuna se potoli, în sfîrşit, iar în zori, cînd soarele răsări pe cerul limpede, cum nu te-ai mai fi aşteptat să-l vezi nicicînd, în faţa Speranţei se ridică din valuri o nesfîrşită coastă de nisip arămiu.

Ismail privi prin ochean ţărmul pustiu. Undeva, spre apus, se vedea un pîlc