― Bre Agop, să zici că n-ai noroc! strigă cîrmaciul, rîzînd. Ai plătit pînă la Pireu şi uite că te-am adus în Africa, fir-ai tu să fii!

Apoi, pînă la ţărm nemaifiind mult, aruncă ancora, coborî pînzele, Ie strînse pe ghiuri, se încredinţă că hambarul era bine închis, încercă încă o dată zăvorul tambuchiului, întinse o tendă lîngă catargul mic, ca să aibă umbră la somn, şi se întinse pe punte, cu mîinile sub căpătîi. Păcat că n-avea luleaua să pufăie puţin înainte de a adormi!

― Pînă mîine dimineaţă să nu mă scoli, că altfel te dau la rechini! îi porunci lui Agop.

― Sînt rechini pe-aici? întrebă armeanul, uitîndu-se speriat în jur.

― Cu duiumul! Aşa că, ai grijă cum te mişti! Pregătindu-se de culcare, bucătarul îşi scoase mai întîi îmbrăcămintea lui Spînu, că era mare căldură – şi atunci simţi în buzunarul dinăuntrul giubelei o hîrtie foşnind. Deşi pica de somn, curiozitatea îl împinse să vadă ce-o fi. Deci scoase hîrtia, care părea o scrisoare umplută cu slove greceşti de mîna stîngace a unui om nedeprins la scris, căscă şi se întinse pe punte, citind:

„Căpitane, să te ţină tartorul sănătos şi să te văd în curînd venind, că se împlineşte anul de cînd n-ai mai fost pe la noi. Fiindcă Selim pleacă în Arhipelag, cu porunca pe care o ştii, îţi trimit veşti de la Musarah, ca să fii liniştit…”

Aici Ismail se opri, ostenit. Ce naiba era numele ăsta, Musarah, că parcă auzise de el? Să fi fost nume fie om, de oraş, sau poate un golf – tii! – cum de nu-şi putea aminti?… Dar la urma urmelor, ce-l privea pe el scrisoarea piratului, mai cu seamă că somnul îi apăsa în creştet ca un turban de plumb?

Pe jumătate toropit, turcul dădu să împăturească hîrtia şi s-o pună la loc; în clipa aceea, un ochi îi mai alunecă în treacăt asupra ei, şi el tresări.

„Corabia e gata de două luni, căpitane – scria în acel loc – şi nu aşteptăm decît porunca încotro să pornim…”

Ismail se ridică într-un cot, de data asta cu amîndoi ochii deschişi vii, să zici că-i pierise orice urmă de somn, din cot se săltă într-o rînă, tot citind, din ce în ce mai aprins, pînă ce sări în picioare şi începu să strige, parcă ieşit din minţi:

― Măi Agop, tu ştii ce-am găsit?… Tot Coranul nu face cît un rînd de-aici!… Allah, Allah, fii înţelegător şi-am să mă pocăiesc dacă am greşit!… Măi Agop, ce-o să se bucure căpitanul cînd o auzi!…

Nespus de tulburat şi de fericit, bucătarul Speranţei coborî în cabina de la pupa, ascunse scrisoarea sub cărţile lui Anton Lupan, pe un raft, socotindu-l drept locul cel mai ferit, apoi ieşi pe punte şi încă o vreme umblă de colo pînă colo, bălăbănind din mîini, rîzînd, oprindu-se uneori în faţa lui Agop şi zgîlţîindu-l, încît acestuia i se părea că turcul a înnebunit.

― Măi Agop, grozav o să se bucure căpitanul! O să aibă de ce să-i mulţumească lui Ismail!

Dar osteneala care se adunase în trupul lui în atîtea zile de zbucium, îi înfrînse bucuria după un timp şi bucătarul, lăsîndu-se pe punte în locul pregătit dinainte, umbrit, se prăvăli în somn, ca într-o prăpastie fără fund, cît miile de valuri întîlnite în drum, puse unul peste altul, parte spre iad, parte spre cer, că altfel, numai cerul sau numai iadul nu le-ar fi încăput.

Se ştie că spaima face să-ţi pierzi şi foamea, şi somnul şi orice alte dorinţi ale trupului şi ale inimii. Dar vine o clipă cînd, încercat peste măsură, trupul îşi cere drepturile lui, şi atunci, dacă nu-i dormit de patru zile, omul cel mai fricos din lume nu-şi mai poate înfrînge somnul, chiar dacă simte în jur o mie de primejdii şi o sută de rechini.

Ce atîta vorbă? Marea era liniştită, vîntul se dusese în pustiul Libiei, soarele începea să dogorească, şi piraţii nemîncaţi şi nebăuţi toropeau în cabina de la prova şi în magazie, dacă nu chiar muriseră între timp. O jumătate de oră după ce Ismail adormise, pe Agop îl cuprinse somnul şi căzu lat pe punte, uitîndu-şi şi avutul, şi toate primejdiile.

Pe la ceasul prînzului, cînd soarele îi ajunse în creştet, făcînd să-i fiarbă creierul, armeanul se trezi, sări în picioare şi rămase trăsnit: corabia piraţilor, parcă ieşită din adînc, era în faţa lui, la cîteva sute de paşi, şi se apropia încet, împinsă de ultimele adieri ale vîntului.

― Efendi Ismail!

― Ce-i, Agop, ţi s-a făcut de rechini?

― Efendi Ismail, piraţii!

Bucătarul se ridică într-un cot, frecîndu-se la ochi.

― Bre, tu ai năluciri!

Dar în clipa aceea văzu corabia cu capul de mort pe catarg – şi înlemni.

― Să coborîm barca şi să fugim la ţărm! zise armeanul, dîrdîind.

― Prea tîrziu! Acum nu mai putem decît să luptăm şi să murim!

― De ce să luptăm, efendi Ismail? Dumneata eşti singur, iar ei îs mulţi. Să le cerem îndurare, le dau jumătate din avutul meu – numai să ne lase vii.

Ismail nu-l asculta; luă puşca de jos, că o ţinea totdeauna cu ei, se duse la prova şi se piti după parapet, uitîndu-se pe deasupra numai cu un ochi, în aşteptarea clipei cînd să tragă primul foc, bine ţintit.

Corabia piraţilor se apropia încet, încărcată cu fel de fel de pînze, întinse iscusit în fiecare loc unde putea fi prinsă o adiere de vînt. Bucătarul rămase cu gura căscată, minunîndu-se de această dibăcie, uitînd că avea în faţă vrăjmaşii cel mai de temut. Dar cînd piraţii ajunseră la vreo sută de paşi, începu să clipească din ochi, crezînd că totul este vis.

― Asta-i Penelopa! strigă, uitînd să mai stea pitit. Chiar dacă ar mai fi încă o Penelopă în Arhipelag, asta-i cea pe care am pictat-o eu!… Ia te uită; kir Iani s-a apucat de drăcii!

În clipa aceea, pe puntea Penelopei cîţiva oameni se ridicară în picioare, cu puştile în mîini. Ismail auzi o împuşcătură şi glonţul îi piui pe la urechi. Agop gemu în spatele lui, după care se prăbuşi.

― Predaţi-vă! izbucni un glas, tunînd. Haide,