„Dar ăsta-i căpitanul nostru!” îşi zise bucătarul, fără să mai priceapă nimic.

Şi începu să facă semne prieteneşti din mîini.

Cîteva clipe mai tîrziu, cele două corăbii erau alături, bord la bord, şi noii veniţi îl înconjurară pe Ismail, care de care mai nedumerit.

― Unde-i Spînu? întrebă Anton Lupan, uitîndu-se în jur.

Bucătarul arătă spre hambar.

― Estem aici, dar poate am murit, că n-am mîncat ioc, răspunse, revenind la graiul ghiaur. Sîntem toţi cinci aici, unul am spînzurat Spînu – eu am dat în mare, bîldîbîc!

― Bine, păgînule – sări Gherasim, neştiind dacă să-l îmbrăţişeze sau să-l ia în pumni – atunci de ce-ai fugit cînd ne-ai văzut?

― Eu nu de voi fugeam, fugeam de asta care este sus! răspunse bucătarul, arătînd steagul cu cap de mort, care în lipsa vîntului atîrna pleoştit pe catarg.

Oamenii întoarseră capul şi rămaseră încremeniţi.

― Steagul piraţilor! se auzi un glas bîiguind.

― Cine l-a ridicat? întrebă Anton Lupan crezînd că-şi iese din minţi.

Kir Iani, care rămăsese pe puntea celeilalte corăbii, se îmbujoră aşa de tare, că pînă şi ţepii din obraz i se făcură roşii.

Anton Lupan se repezi la el şi-l înghesui în parapet.

― Ce-a fost asta, căpitan Iani? Eşti bun să ne spui?

― Da, eu l-am ridicat! mărturisi căpitanul Penelopei, neştiind dacă să-l înfrunte sau să se facă mic.

― Şi poţi să mă lămureşti ce-ai urmărit?

― Urmăream să ne vadă vreun vapor de război şi să ne captureze, ca să scap de voi.

Ajungînd aici, din moale, kir Iani se făcu băţos:

― Că eu aveam treabă la Pireu, nu în Africa! De ce mi-aţi răpit corabia, piraţilor?

Echipajele celor două corăbii începură să rîdă în hohote; ai fi zis că rîdea şi Negrilă, cum sărea vesel de pe o punte pe alta. Numai Adnana, care nu înţelegea toate vorbele, clipea din genele-i lungi, uitîndu-se întrebătoare la el.

Strigătele de veselie îl făcură şi pe Agop să deschidă ochii, tocmai în clipa cînd dincolo, Haig îşi scotea capul negricios pe gura tambuchiului. Cei doi fraţi se priviră cu nedumerire, se recunoscură şi se repeziră unul la altul.

― Haig, tu să fii oare?

― Agop! Nu te-au spînzurat piraţii? Apoi îşi aruncară priviri bănuitoare.

― N-ai pierdut nimic? întrebă Agop, în şoaptă.

― Numai vreo două covoare: giuvaerurile sînt toate. Tu ai totul cu tine?

― Totul; s-au rătăcit numai nişte pietre, dar din cele false; la celelalte, aşa neşlefuite, nu se uită nimeni.

Nu semănau de loc cu acea vietate hrăpăreaţă care face prăpăd în mările din sud, dar ceva în făptura lor amintea, într-un anumit chip, de nişte rechini bătrîni.

În timp ce armenii vorbeau astfel, şoptit, Ismail îşi povestea păţaniile.

― Aveam de gînd să ne descotorism de tine, zise Anton Lupan, la urmă. Dar fiindcă te-ai purtat vitejeşte…

― Asta cine estem? întrebă bucătarul, uitîndu-se chiorîş la Adnana.

― O fată de ispravă! Dacă n-ar fi fost ea să ne spună gîndurile lui Spînu şi să luăm drumul Alexandriei, pe la insula Stampalia, poate nu ţi-am fi găsit niciodată urma. Ei, dar hai să nu pierdem vremea de pomană. Ai ceva de mîncare, că sîntem prăpădiţi?

― Voi prăpădeam acum! Eu prăpădeam de mult! Patru zile mîncam slănină, care nu dam voie Coranul.

― Şi cum, cambuza e goală?

― Goală ca burta lui Ismail, cînd veneam ramazan! Anton Lupan privi cu binoclul în zare; spre apus, coasta nisipoasă începea să se înalţe şi, departe, între palmierii adormiţi sub soare, se vedeau cîteva case, albe, albastre şi galbene.

― Trebuie să fie satul Bir-Sanjé, aproape de graniţa libiană. Să aşteptăm vîntul, pe urmă o să mergem acolo, după ceva demîncare. Ce-ai zice de un berbec fript în spuză, Ismaile?

Bucătarul înghiţi în sec, gata să-şi mănînce limba, aşa nefriptă şi fără sare.

― Dar pînă atunci, să facem ordine pe punte, că ajunge atîta harababură. Kir Iani, din clipa asta îţi dau corabia în primire. Te sfătuiesc să nu te mai bizui pe ea multă vreme, că-i putredă ca o buturugă uitată în pădure, dar, dacă vrei să ştii, de data asta a mers cu zece mile pe oră. Pentru ocol şi pentru întîrziere, sper că o să te despăgubească armeanul dumitale!

― Că de al nostru, să n-ai dumneata grijă! adăugă Gherasim, rînjind amarnic.

Cei doi fraţi se uitară unul la altul şi se cocoşară.

Echipajul lui Kir Iani părăsi puntea Speranţei. Adnana puse piciorul peste parapet, apoi se uită înapoi, şovăitoare.

― Tu rămîi cu noi, o opri Anton Lupan, apucîndu-i mîna. Ţi-am făgăduit să te ducem acasă, la Marsilia.

Ochii fetei se luminară.

― Atunci… Atunci mă duc să-mi iau lucrurile de la monsieur Iani.

Şi, proptindu-şi o mînă în parapet, îşi aruncă picioarele prin aer, rostogolindu-se zglobie pe puntea vecină.

În acest timp, echipajul Speranţei deschisese tambuchiul şi magazia şi-i scosese afară pe cei cinci piraţi leşinaţi de foame.

― Cu ceilalţi ce facem, domnule? întrebă Ieremia. Îi lăsăm de prăsilă lui kir Iani?

― Nu; eu zic că-i mai bine să lucrăm cu toptanul. Căraţi-i pe toţi încoace; altminteri te pomeneşti că scapă şi iar li se înmulţeşte neamul!

Agop, care găsise vreme să cotrobăie prin cabină, ca să-şi adune avuţiile risipite şi să închidă capacul cuferelor, urcă scările şi se năpusti în magazie. Vederea covoarelor împrăştiate, pe care piraţii se tolăniseră cu neruşinare, îi făcea rău la inimă.

― Efendi Agop, întrebă Ismail în limba sultanului, apropiindu-se şi arătînd covorul de Brussa, cel cu amintirile, ăsta e al dumitale?

Agop nu băgă de seamă că bucătarul îl domnea iarăşi.

― E al meu, fireşte! Auzi întrebare!

― Şi de unde îl ai?

― Cum să ţiu minte de unde am cumpărat fiecare covor, că nu vezi, sînt multe?!

― Dar cît l-ai plătit, ţii minte?

― Mult! Zece lire!

― Efendi Agop, de ce minţi? Vrei să te dau pe mîna lui Spînu? Ai plătit numai trei lire!

― Şi ce, e treaba dumitale?

― Da, vreau să cumpăr covorul, să-l trimit la Stambul cu kir Iani.

― Poftim! Ţi-l vînd cu cincisprezece lire! Gherasim, care se afla pe aproape, coborî în magazie, strînse covorul şi i-l întinse bucătarului.

― Ţine-l, Ismaile! Socoteala o s-o facem la urmă.

― Cînd la urmă? gîfîi armeanul.

― Ai răbdare, că trebuie să vorbim multe, dar nu-i timpul acuma… Măi băieţi, ia daţi-le tîlharilor ăstora cîte o cană cu apă, altfel se prăpădesc înainte de vreme.

Piraţii zăceau pe punte, aproape fără simţire, aşa că pînă una-alta, nu se mai osteniră să-i lege, ci îi lăsară slobozi ca pe nişte