Mihu se apropie de Ismail, cu o lulea în mînă.

― Nene Ismaile, asta e a dumitale? Am găsit-o colea, pe punte!

Bucătarul scoase un strigăt de bucurie:

― Allah-Allah! Mult doream tutunul!

Şi după ce îşi îndesă luleaua, începu să pufăie mulţumit, scoţînd fum ca pe coşul vaporului. Să-şi regăsească deodată şi luleaua şi covorul, era mai mult decît ar fi putut aştepta de la Allah orice credincios din lume!

Peste vreo două ore, vîntul, care fugise în deşertul Libiei, se arătă înapoi la ţărm şi încreţi apa mării, mirat să vadă cele două nave în locul unde le lăsase, ca şi cînd n-ar fi ştiut, el a toate făcătorul, spaima şi nădejdea oricărui corăbier din lume, că în lipsa lui o corabie e mai neputincioasă decît ologul căruia i-ai luat cîrjele din mînă!

Lanţurile ancorelor începură să trosnească, pînzele se ridicară pe catarge, şi Speranţa, urmată cu furie de kir Iani, porni de-a lungul ţărmului…

La Bir-Sanjé, cele două echipaje se ospătară cum nu se mai ospătaseră de multă vreme, se desfătară la umbra palmierilor, încărcară şi apă proaspătă şi provizii – toate astea făr’ de parale, ci în schimbul cîtorva şaluri de mătase, pe care Gherasim le scoase, ca un început de dijmă, din calabalîcul armenilor, parte dreaptă de la fiecare, ca să nu supere mai tare pe vreunul.

Aproape de ţărm apa era adîncă, aşa că ancoraseră numai la cîţiva stînjeni, pe un fund limpede ca al pîrîului de munte. Pe bord nu rămăsese nimeni – la ce să rămînă, cînd puntea se vedea ca în palmă şi Ieremia era colea, cu flinta lui năzdrăvană? Numai Ismail, mai tîrziu, după ce îşi făcuse slujba de bucătar, frigînd un berbec african în spuză şi îşi îndestulase şi el pîntecele spurcat cu slănină, se duse să se culce în cabina de la prova, simţindu-se mai bine acolo decît la lumină, în gălăgia ghiaurilor.

Pe înserat, oamenii coborîră pe plajă, înconjuraţi de copii tuciurii în pielea goală, se urcară în bărci şi îşi luară rămas bun de la ţărmul Africii…

O ultimă întîmplare tulbură liniştea acelei zile, pesemne ca o încununare a crîncenelor încercări pe care le înfruntaseră pînă acuma. Soarele cobora în spatele palmierilor şi la umbra ţărmului marea albastră se întunecase, făcîndu-se vînătă. Simţind că oamenii fac pregătiri de plecare şi că de acum înainte nu va mai îi rost de fugă, Spînu începu să se frămînte, aruncînd în jur priviri pline de spaimă.

― Căpitane! gemu piratul, văzîndu-l pe Anton Lupan în preajmă.

― Ce vrei?

― Unde ne duceţi acuma?

― La Pireu.

― Ne dai pe mîna judecătorilor?

― Dar cum ai vrea altfel?

Spînu îşi frecă gîtul, cu o mişcare pe care n-o poruncise creierul lui mîinilor.

― Căpitane, gîfîi el, încercînd să se ridice într-o rînă. Ce cîştigi dumneata dacă o să ne spînzure? Dă-mi drumul şi…

La auzul acestor cuvinte, obrazul lui Anton Lupan se făcu vînăt şi, fără să vrea, ridică pumnul.

― Dă-ne drumul, mie şi lui Huseim, continuă piratul, ferindu-se, şi-ţi spun unde este franţuzul!

― Care franţuz? întrebă căpitanul Speranţei, de data asta obrazul pălindu-i.

― Pierre Vaillant, prietenul dumitale!

Oamenii, care se adunaseră în jur, rămaseră înlemniţi, numai ochii mişcîndu-li-se în cap, privind parcă fără înţelegere, cînd la căpitanul lor, cînd la Spînu.

Anton Lupan se aplecă spre pirat, şi-l apucă de grumaz, tremurînd:

― Pierre Vaillant? N-a murit?

― Nu! Şi dacă îmi dai drumul, îţi spun unde-l poţi găsi.

― Nu minţi? Ce dovadă poţi să-mi aduci că nu l-ai ucis?

Spînu arătă spre Huseim:

― Uite, el l-a văzut!

― Alt martor nu ţi-ai găsit? întrebă batjocoritor Anton Lupan, în timp ce o sumă de gînduri se învălmăşeau în capul lui.

Era oare adevărat că Pierre Vaillant trăia, că Spînu îl ţinea undeva ascuns şi cu o singură vorbă a lui ar fi aflat acel loc, ca să-şi regăsească în sfîrşit prietenul de atîţi ani dispărut? La Stambul fusese sigur că-l va regăsi, tot aşa cum o săptămînă mai tîrziu se încredinţase că Pierre Vaillant a murit. Care era adevărul şi cum putea să-l afle, ce-i rămînea de făcut?

― Ceilalţi nu ştiu nimic, urmă Spînu, răspunzînd la întrebarea lui. Nu dau niciodată toate pe mîna lor, dar crede-ne pe mine şi pe Huseim!

Auzind aceste cuvinte, ceilalţi piraţi se smuciră de jos şi dacă n-ar fi fost echipajul aproape, s-ar fi repezit cu toţii asupra căpeteniei lor.

― Da, scrîşni unul din ei. Ştiam că te ascunzi de noi – şi-acum ai fi mulţumit să ne vezi pe noi spînzuraţi; dar să scapi tu!

― Ce faci, căpitane? întrebă Spînu, ca şi cînd nu i-ar fi auzit.

Văzuse tulburarea lui Anton Lupan, vedea frămîntarea lui acum şi era sigur că l-a biruit.

― Uite, continuă el, aproape despovărat de spaima care îl stăpînise la început, dă-ne drumul să ne ducem pe ţărm, mie şi lui Huseim, nu-ţi cerem nimic să luăm cu noi, şi-ţi spun locul unde îl poţi găsi.

Căpitanul Speranţei rămase cîteva clipe împietrit; nu-şi dădea nimeni seama ce se întîmplă cu el, toţi erau buimăciţi, numai Adnana, care îl privea neştiutoare, fiindcă înţelegea prea puţin limba grecească vorbită de ei, simţea că e mare frămîntare în sufletul lui.

― Nu! rosti înăbuşit Anton Lupan, după un timp. Orice ar fi în joc, nu am dreptul să-ţi dau drumul. Asupra sorţii voastre numai judecătorii vor hotărî!

― N-ai să-l mai găseşti niciodată pe Pierre Vaillant! scrîşni Spînu.

― Dacă trăieşte într-adevăr, am să-l găsesc, chiar fără ajutorul tău. Dar nădăjduiesc că în faţa judecăţii tot ai să spui.

― De ce? Ca să-mi pună un ştreang mai bun? Căpitanul nu-l mai ascultă, ci se întoarse spre ai săi, ascunzîndu-şi tulburarea care îl stăpînea, făcînd să se învălmăşească o mie de gînduri în cap şi o mie de simţăminte în sufletul lui.

― Hai, băieţi, ridicaţi ancora!

Gherasim cu Mihu se repeziră să desfacă pînzele de pe ghiuri, pe cînd Cristea Busuioc se îngrijea de foc şi de trincă, întrebîndu-se cum naiba nu se trezea bucătarul în forfota dinaintea plecării; dar nu îndrăznea să-l strige, fiindu-i pe atît de tăcută şi de sfioasă firea, pe cît era el de falnic şi de semeţ la statură.

În acest timp, Haralamb şi cu Ieremia trăgeau ancora, opintindu-se în manelele cabestanului.

― Ancora la pic! vesti primul, ştergîndu-şi năduşeala de pe frunte.

Asta însemna că lanţul tras la bord se ridicase de pe fundul mării, prova