Speranţei alunecase pe apă, venind pînă deasupra locului unde zăcea ancora – şi acum, la prima smucitură a cabestanului, legătura cu uscatul era ruptă, corabia putea să-şi ia drumul.

― Ridicaţi focul şi trinca! strigă Anton Lupan, punînd mîna pe cîrmă. Hei, dar ce, Cristea Busuioc a rămas singur? Unde-i Ismail, haimanaua?…

În clipa aceea, cînd Haralamb tocmai se pregătea să-i dea o gură bucătarului, în bordul stîng se auziră două plescăituri, una după alta, şi Adnana scoase un strigăt de spaimă.

― Ce s-a întîmplat? întrebă căpitanul, lăsînd cîrma. Fata îşi apăsă mîna pe inimă:

― Spînu!… Spînu şi Huseim au sărit în apă. Uite-i! Două dîre de spumă tulburau faţa mării, îndreptîndu-se spre mal cu o repeziciune uimitoare. Ieremia lăsă cabestanul şi puse mîna pe puşcă.

― Stai, nu-i ucide! îl opri căpitanul, fiindu-i în clipa asta foarte scumpă viaţa lui Spînu. Aşteaptă să ajungă la ţărm şi p-ormă şuieră-le să se oprească. Voi ceilalţi coborîţi repede barca!

Nu apucă să-şi termine vorba, cînd copiii de pe ţărm o luară la fugă, scoţînd strigăte de spaimă. De-a lungul malului aluneca fulgerător, dar cu o linişte majestuoasă, fără să tulbure faţa mării, ca şi cînd ar fi fost numai o umbră, spinarea unei dihănii fioroase. În spatele ei se vedea încă una, apoi a treia – grăbindu-se să taie calea fugarilor.

― Rechinii! strigă Adnana, acoperindu-şi ochii. Anton Lupan o cuprinse de umeri şi o trase deoparte, ca şi cum ar îi vrut s-o ferească de priveliştea înspăimîntătoarei întîmplări care avea să se petreacă.

În clipa aceea, primul rechin ţîşni înainte, lovi apa cu coada şi se întoarse pe spate, arătîndu-şi burta albă. În volbura care răscoli unda se auzi un răcnet de moarte, marea începu să fiarbă, înroşindu-se, într-o zvîrcolire deznădăjduită. În clipa următoare deasupra nu mai rămaseră decît vîrtejuri potolite şi o pată întinsă de sînge.

Celălalt fugar se aruncă în lături, vru să se întoarcă spre corabie, scoţînd strigăte de spaimă, dar îndată, al doilea rechin lovi apa în preajmă-i, se întoarse pe spate – şi, căscîndu-şi gura hrăpăreaţă, îl trase în adîncuri, lăsînd deasupra numai volbura purpurie.

Piraţii ceilalţi priveau pe deasupra parapetului, cu mîinile încleştate în copastie, cu ochii holbaţi de spaimă.

Ieremia îşi scutură un fior şi puse flinta deoparte.

― Iată judecata dreaptă! zise încet, ca pentru sine. Dar în liniştea grea care se lăsase, fiecare îi auzi şoapta şi fu scuturat de acelaşi fior de groază.

Volbura mării se potolise, petele de sînge se întindeau, se topeau pe valuri, ca răsfrîngerile ruginii ale apusului.

Anton Lupan îşi dădu abia acum seama că o ţinea pe Adnana în braţe. Fata tremura din tot trupul, cu ochii ascunşi în palme.

― Adnana! îi zise, mîngîindu-i obrazul. Se întîmplă în viaţă lucruri şi mai sîngeroase.

― Ştiu!… Ştiu asta de opt ani de zile! Dar el a sfîrşit prea repede. Aşa nu şi-a plătit toate blestemăţiile!

Şi Anton Lupan văzu în ochii ei fulgerarea unei uri cumplite.

― Şi-acum ce-o să facem, domnule? întrebă Gherasim, apropiindu-se, cu faţa înspăimîntată, cît era el de obişnuit cu toate. Cine-o să ne mai spună cum să-l găsim pe prietenul dumitale?

― Nu ştiu, Gherasime! Dar de găsit o să-l găsim, chiar dac-ar trebui să răscolim toate mările şi oceanele!

Rostise în aşa fel aceste cuvinte, încît cîrmaciului nu-i mai rămase nicio îndoială.

Apoi Anton Lupan se întoarse spre prova, stăpînindu-şi toate tulburările şi porunci cu glasul căpitanului:

― Haideţi, băieţi, terminaţi cu ancora!

Speranţa se roti spre miazănoapte, gînditoare şi nedumerită, în timp ce Ismail ieşea pe tambuchiul de la prova, frecîndu-se la ochi, mirat că se făcuse seară. Hei, multe din cele ce vor urma s-ar fi petrecut altfel dacă în clipele dinainte n-ar fi lipsit de pe punte tocmai bucătarul, cel ce găsise acea scrisoare în giubeaua lui Spînu!

Acum soarele apunea în spate şi marea părea o baie de sînge.

CAPITOLUL  XIV

Altfel de primejdii

Începea să se lumineze de ziuă, a treizecea zi de cînd Speranţa se lupta cu vîntul de nord, să se apropie de Pireu, peste Mediterană.

Îi trebuise numai patru zile corăbiei să ajungă de la Skantsura la Bir-Sanjé, pe coasta africană, şi într-o lună împlinită nu izbutise să facă înapoi nici trei sferturi drumul, fiindcă abia se apropia de Egee.

Bătea acelaşi vînt de treizeci de zile, dinspre Arhipelag, oprindu-se la răstimpuri şi dînd nădejdi corăbierilor c-o să se rotească măcar cîteva carturi, să nu-l mai aibă în prova, dar, după o scurtă, odihnă, se pornea iarăşi, făcîndu-i pe toţi să strîngă pumnii şi să blesteme.

Navigau astfel în volte, „strîngînd” vîntul cit se putea mai bine, tăind zig-zaguri mari peste Mediterană, o zi îndreptîndu-se spre nord-est, spre nord-vest ziua următoare, dar jumătate din cîştigul lor asupra mării se pierdea, fiind mare deriva şi tot împingîndu-i în urmă. Barem Penelopa, care avea liniile mai greoaie şi velatura nu tot aşa de bună, deşi pornise o dată cu dînşii, se pierduse de multă vreme în zare, poate orbecăind şi-acum, neputincioasă, pe lîngă nedorita coastă de nisip africană.

Dar, în sfîrşit, aseară, Speranţa ocolise capul Krio şi, o dată cu zorile, vîntul, aşezat printre insule, după ce mai smuci o dată velele din prova, se abătu în lături, apăsîndu-i tribordul. Acum, corabia noastră naviga de-a lungul coastei de apus a insulei Creta, pregătindu-se să se întoarcă, ostenită, în marea Egee. În faţă se zărea Capul Busa, învăluit într-o gingaşă boare albăstrie. Pe mal pescăruşii îşi scuturau somnul, bătînd alene din aripi, apoi, după ce îşi înmuiau ciocul în apă, îşi luau zborul, scoţînd sfios strigăte întrebătoare.

Totul în jur era albastru, la această oră – marea, ţărmul, cerul, pescăruşii şi pînzele Speranţei – albastrul sumbru dar plin de limpeziciune al prunelor atinse de brumă. Apoi, culoarea începu să se deschidă, străbătută de dîre albicioase, printre care, în partea răsăritului, se împleteau şuviţe palid-roşiatice, ca floarea trandafirului.

Se lumina de ziuă şi Adnana se spăla pe punte, îngînînd un cîntec ciudat, cu vorbe neînţelese, din ţara ei pierdută în copilărie, uitată la celălalt capăt al Mediteranei. Întinsese un cearceaf, între catarg şi sarturi, şi în spatele lui nu i se vedea decît capul, cu părul arămiu înnodat în creştet.

Anton Lupan îi asculta cîntecul, ca un gungurit copilăresc şi dulce, străbătut de