inflexiuni grave, cîteodată triste, care îl făceau cînd să zîmbească, cînd să se încrunte. Se trezise de cîteva minute, dar stătea nemişcat, privind printre pleoape cerul care începea să se lumineze şi încercînd să ghicească mişcările fetei. De o lună încheiată dormea în hamac, lîngă arborele mare, ca să-i lase Adnanei cabina, deşi ea se mulţumea să-şi facă, în fiecare seară, culcuşul pe punte.

Acum îi auzea cîntecul şi ar fi vrut ca răsăritul să întîrzie, să nu rupă vraja acestei clipe, căci o dată cu venirea dimineţii, pe bord începea o zarvă pe care Speranţa nu o cunoscuse înainte. În această lună de navigaţie trudnică nu se întîmplase nimic – şi totuşi, se schimbaseră atîtea!

Puntea, care fusese întotdeauna curată, acum strălucea ca duşumelele în casa vrednicelor gospodine. Alămurile erau frecate în fiecare dimineaţă, de te orbeau cînd o rază de soare se răsfrîngea în ele. Echipajul îşi văcsuia cizmele, cu o stăruinţă ciudată, umbla numai cu tricouri curate şi cu pantalonii călcaţi pe dungă – ca şi cînd s-ar îi pregătit de nuntă.

Ieremia se bărbierea în fiecare dimineaţă, de unde pînă acum umbla cu obrazul ţepos, nepunînd mîna pe brici decît o dată la o săptămînă; dar privindu-şi chipul de păsăroi în oglindă, cu ochii mici, cu nasul ascuţit şi subţire, îl cuprindeau amărăciuni pe care nu le cunoscuse nici cînd o iubea în taină pe Ghiocica, fata sacagiului. Cum să se pună el cu mîndreţea de vără-su, ai cărui ochi verzi nu fuseseră niciodată mai galeşi decît acuma? Cum să se pună chiar cu plutaşul, care, deşi tăcut şi sfios, cum îi era firea, umbla mai falnic ca niciodată pe punte, iar barba şi-o pieptăna şi la prînz, şi seara?

Dar cu cine ar fi putut să se pună bietul Ieremia, dacă toţi se ferchezuiau pe întrecute, fiecare vrînd să se arate mai chipeş decît îl făcuse mumă-sa? Chiar Gherasim, care se uita la ei cu un zîmbet de batjocorire, se pomenea uneori răsucindu-şi mustaţa ceruită, fapt necunoscut înainte.

Bucătarul îşi pieptăna de cinci ori pe zi părul pleşuv – şi în clipele de răgaz, la bucătărie, cine-şi arunca ochii pe gura tambuchiului, îl putea surprinde uitîndu-se pe furiş într-un ciob de oglindă, ascuns cu grijă în raftul cu oale şi cratiţe; las’ că şi oalele, uneori mai afumate, luceau acum atît de tare, încît te vedeai în ele destul de limpede ca să te lipseşti de orice oglindă. Cît despre bucate, niciodată nu pusese Ismail în pregătirea lor atîta grabă, iscusinţă şi tragere de inimă. Dar, în alte ore ale zilei, bucătarul simţea mustrare de cuget pentru neîngăduita lui fierbinţeală şi atunci, uitînd de Adnana, lua în braţe covorul redobîndit din calabalîcul armeanului şi se gîndea fericit la ziua cînd i-l va putea trimite, la Stambul, Laleliei.

Pînă şi Mihu îşi schimbase înfăţişarea şi apucăturile în această lună de zile. De unde în ultima vreme, după ce-şi uitase necazul cu cizmele, începuse să se poarte bărbăteşte, ca unul care era marinar cu oarecare vechime, acum se arăta mai sfios decît în ziua cînd debarcase la Sulina, singur, numai cu Negrilă şi cu fluierul lui de la stînă. După-amiezile, Anton Lupan îl lua la învăţătură, dar parcă şi unuia şi altuia mintea le era auirea. Cînd auzea glasul Adnanei sau cînd dădea piept în piept cu ea pe punte, băiatul se înroşea ca o fecioară şi un ceas după aceea părea dus pe altă lume.

Însă schimbarea cea mai mare se petrecuse cu Negrilă. Dacă ceilalţi, din sfială sau din cumpănire, îşi mai ascundeau simţămintele măcar aşa, de ochii lumii, Negrilă se arăta pe faţă cucerit o dată pentru totdeauna de blîndeţea şi gingăşia Adnanei. Zadarnic îl mustra stăpînă-su, poate din pizmă, zadarnic îl ademenea bucătarul cu ciolanele cele mai bune – el nu mai ştia de nimeni.

Nimeni nu-i văzuse vreodată scoţînd lătrături mai vesele, făcînd tumbe mai năstruşnice, alergînd mai zvăpăiat pe punte, după cum, dacă fata, obosită de atîta zbenguială, se oprea să-şi tragă răsuflarea sau se aşeza gînditoare pe un colac de parîme – nimeni nu-l văzuse pe Negrilă mai potolit şi mai cuminte.

Cît era ziua de mare, cîinele nu făcea decît să urmărească mişcările Adnanei, iar seara, cînd ea se întindea în hamacul ei, la pupa, el se ghemuia tăcut alături, cu ochii vii şi urechile ciulite, ca să mîrîie şi să-şi arate colţii îndată ce ar fi auzit un pas pe punte.

Se lumina de ziuă; pînă să se trezească toată lumea şi să înceapă forfota dimineţii, Anton Lupan zăbovea în hamac, zîmbind cu încîntare şi cu o urmă de amărăciune. La adăpostul cearceafului înfiorat de briza caldă, Adnana se apleca din cînd în cînd peste parapet, ca să scoată apă din mare cu ghiordelul şi să şi-o toarne pe umeri. Atunci îi vedea braţele, arse de soare, mişcîndu-se cu graţia zeiţelor de pe frize – şi se gîndea că poate braţele ei preţuiau mai mult decît toate năzuinţele lui, pentru care pornise să vînture lumea. Ele înfăţişau farmecul, blîndeţea şi căldura vieţii – pe cînd numai un pas mai departe se desfăşurau valurile, zbuciumul şi surprizele, neîngăduindu-ţi niciodată să ştii ce drum vei lua mîine.

Şi era încruntat căpitanul, în afara zîmbetului pe care i-l stîrnea gingăşia Adnanei, şi se pornea încă multă frămîntare într-însul, cînd se gîndea cum îl scăpase din mină pe Spînu şi cît de grea avea să fie fără el găsirea drumului. Fiindcă, orice ar fi fost să se întîmple, oricîtă mulţumire şi oricîtă încîntare i-ar fi adus altceva în lume, el nu înţelegea să aibă odihnă înainte de a-l găsi pe Pierre Vaillant, sau măcar dovada că piratul minţise pentru a scăpa de ştreangul judecătorilor.

Încercase să-i descoasă pe ceilalţi, dar nu putuse să afle un cuvînt de la dînşii şi era limpede că nenorociţii dacă ar fi ştiut, ar fi mărturisit bucuroşi, în nădejdea că vor fi judecaţi mai cu milă. Era limpede, după cum întărea şi Adnana, că Spînu nu-şi dădea pe mîna oamenilor săi toate tainele.

Aceste gînduri îl zbuciumau pe Anton Lupan de o lună încheiată, de cînd naviga spre nord, peste