Dar iată că pe dealurile înverzite care se legănau paşnice în lumina albăstrie dinaintea răsăritului se arătă soarele, înroşind pînzele şi cearşaful vrăjit întins pe punte. Gherasim se ridică de lîngă arborele mic, se scarpină în creştet, căscă ferindu-şi ochii de ispită şi se apropie de clopot, pe care începu să-l tragă, fără nici o socotinţă, poate numai aşa, să-şi verse vreo mînie nemărturisită.

Negrilă începu să mîrîie… Cîntecul Adnanei se stinse… Pe scările de la prova se auzi tropot, se auziră uşi trîntite, cratiţele lui Ismail prinseră să zăngăne, forfota cuprinse puntea – şi o dată cu aceste zgomote, Anton Lupan, desprins din vrajă, îşi scutură tristeţea şi rămase numai cu zîmbetul.

În stînga bompresului se zărea insula Cithera, vestind apropierea continentului şi sfîrşitul acestei etape zbuciumate, prelungită mai mult decît ar fi putut prevedea mintea cea mai chibzuită.

Adnana îşi scoase capul de sub cearceaf, îşi scutură părul ud, îndepărtîndu-şi-l de pe frunte, şi dădu cu ochii de oamenii care, după ce se ferchezuiseră ei, începeau să ferchezuiască şi puntea.

― Bună-dimineaţa! le strigă, împărţind fiecăruia cîte un zîmbet.

― Bună-dimineaţa! răspunseră cu toţii, îmbujoraţi de lumina răsăritului.

Negrilă începu să se zbenguie pe punte.

― Bună-dimineaţa! se grăbi să strige şi Ismail, din bucătărie. Am dormit bine? Acum estem gata cafeaua. Aşteptam, repede caldă aduceam!

Numai Agop stătea zgribulit pe marginea bocaportului, cu ochii roşii, cu barba crescută, aruncînd priviri speriate spre piraţii legaţi alături. De cînd îşi adunase bogăţiile la loc în cufere şi le adusese înapoi în magazie, nu mai avea linişte să închidă ochii. Dacă ar fi fost ca drumul să mai ţină încă o săptămînă, ar fi înţepenit acolo, gata prefăcut în mumie.

După ce-i aruncă o privire plină de ciudă, Gherasim se apropie de Anton Lupan, care trecuse la cîrmă, şi-i spuse, abia stăpînindu-se:

― Domnule, mîine dimineaţă sosim la Pireu, dacă nu şi-o bate iar joc de noi vîntul; eu cred că a venit timpul să-l judecăm puţin pe armeanul ăsta; pe urmă n-o să mai avem cînd – şi mi-e să nu ne scape printre degete.

― Fără îndoială, Gherasime! Mai ales că ne trebuiesc bani, bani mulţi, să ne ajungă luni de zile, ca să răscolim Arhipelagul şi răsăritul Mediteranei, pe unde îşi aveau piraţii cuiburile. O să mergem pînă la Alexandria, pînă la Port Said, dacă o fi nevoie; nu pot să-l las pe Pierre Vaillant în părăsire acum cînd ştiu că trăieşte.

― Aşa e, domnule! Nici eu n-aş avea linişte dacă aş şti că nu ne-am făcut datoria.

― Oamenii ceilalţi ce gîndesc?

― La fel ca mine. Sînt gata să te urmeze toţi, oriunde.

― Ei, atunci nu ne mai lipsesc decît banii – că poate n-o să avem totdeauna prilejul să luăm mărfuri. E nevoie, după cum vezi, să cerem plată armeanului. Vorba-i, care dintre noi să-l judece?

― Lasă-l pe mine: mi-e că dumneata ai inima prea bună.

Căpitanul se uită la Adnana. „Mîine o să fim la Pireu, îşi zise. Iar apoi, ce voi face? – fiindcă i-am făgăduit s-o duc tatălui ei, la Marsilia…”

― Bine, judecă-l! încuviinţă, cu gîndul aiurea. Dar mai întîi trimite-l încoace, să-l întreb şi eu unele.

Armeanul se apropie, codindu-se, tot aruncîndu-şi privirea în urmă.

― Stai jos, efendi Agop! îl îmbie Anton Lupan, arătîndu-i un colac de parîme – că pe puntea Speranţei, parîmele nu mai stăteau maldăr, ci orînduite frumos, ca la prăvălie. Ia să-mi spui, de ce, dacă ai vrut să-ţi strămuţi sărăcia de la Stambul la Atena, ai ales drumul pe mare?

― Pe uscat, cu caravanele, ţine mai multă vreme – şi-s o mulţime de primejdii.

― Dar, după cum vezi, nici pe mare n-am mers tocmai în deplină linişte!

― Cine-ar fi bănuit? Gîndeam că piraţii n-au să se lege de o corabie ca asta.

― Şi nici nu s-ar fi legat, efendi Agop, ţine seama! Nu ne pare rău de întîlnirea noastră cu dînşii, dar vreau să fii lămurit că dacă ne-au luat urma, întîmplarea ţi se datoreşte numai dumitale. Asta pentru noi înseamnă o întîrziere de aproape patruzeci de zile, ceea ce costă multe parale, ca să nu mai spun c-ar fi putut să coste viaţa unora dintre noi, adică s-ar fi putut prea bine ca unii să moară, apărînd avutul dumitale. Şi-acum, dacă ai priceput cum stau treburile, du-te să vorbeşti mai pe îndelete cu cîrmaciul nostru, să încheiaţi socotelile.

Agop îi aruncă o privire speriată lui Gherasim, care aştepta alături, şi începu să vorbească repede:

― Efendi căpitan, ştiu, m-aţi scăpat de la moarte; am să vă răsplătesc cum se cuvine.

― Tocmai despre asta vrea să-ţi vorbească şi cîrmaciul.

― De ce să mai vorbesc cu el, cînd pot să mă înţeleg cu dumneata, ca oamenii? Îţi dau jumătate din averea pe care o am la mine.

Cîrmaciul îşi zîmbi pe sub mustaţă, cu ascunsă şiretenie, fără să se lase momit de dărnicia călătorului. „Vorba e, ce fel de jumătate, după cîntar, sau după preţul lucrului? Că, dacă e să dai boarfele, iar tu să rămîi cu avuţiile, mai bine nu te arăta aşa filotim, jupîne.”

― Jumătate e prea mult! zise, cu o cumpătare la tare nu se aştepta nimeni. Eu mă gîndisem să-ţi cer numai un sfert, dar dacă dumneata eşti aşa de darnic, hai să ne oprim la o treime.

― Fie! încuviinţă armeanul. Cînd ajungem la Pireu…

― Nu, acolo o să fie zarvă multă şi nu vreau să mă las la mila dumitale. Hai cu mine în hambar, să facem împărţeala în linişte.

Agop îi aruncă lui Anton Lupan o privire rugătoare:

― Efendi, nu-l lăsa să vină. O să mă jupoaie!

― Nu-ţi fie teamă, jupîne, răspunse cîrmaciul, în locul căpitanului. Aşa cum ne-am înţeles, aşa rămîne! Dar vreau ca treimea să fie treime, după socoteală dreaptă, nu după a dumitale. Hai amîndoi în magazie!

Gherasim zăbovi cu Agop în hambar aproape toată ziua. Ce făceau acolo şi ce vorbeau, nu ştia nimeni; numai din cînd în cînd îl auzeau pe armean scoţînd cîte un geamăt, de-ai fi zis că îl înjunghie.

În acest timp, Speranţa naviga netulburată în Egee; era o zi liniştită, după atîtea zile zbuciumate pe care le întîlnise înainte. Curînd după-amiază lăsă la o jumătate de milă în stînga insula Kaymene