Anton Lupan stătuse aproape toată ziua la cîrmă; nu că n-ar fi avut încredere în Cristea Busuioc, în Haralamb sau în Ieremia, cărora ştia că le-ar fi putut da corabia pe mînă chiar pe o mare mai puţin blîndă decît era acuma – făcuseră destulă ucenicie. Dar îl stăpînea un fel de teamă la gîndul că, rămas fără o îndeletnicire, fiind în sfîrşit şi prima zi bună, cînd răsufla fiecare, după ce se luptase cu vîntul o lună, ar fi trebuit să intre în vorbă cu Adnana – şi n-ar fi ştiut ce să-i spună. Ea stătea liniştită la prova, cu ochii sub gene, fără să ştii ce i se ascunde în privire.

Aşa văzută, puntea Speranţei părea cea mai tihnită punte de corabie din lume. Vîntul sufla blînd, cerul era albastru, marea verzuie, pînzele albe, soarele se răsfrîngea orbitor în unde şi nici un nor nu întuneca drumul de argint, deschis în faţa corăbierilor.

Dar sub această tihnă a firii, în sufletele oamenilor era pare-se multă frămîntare – şi mai cu seamă în sufletul bucătarului. Şi cum să nu se zbuciume şi cum să nu se perpelească bucătarul, dacă pilaful făcut de el în ajun, pilaf cu seu de oaie luat de la Bir-Sanjé, care fireşte nu putea să le placă ghiaurilor, nu-i plăcuse nici Adnanei, ca şi cînd n-ar fi fost o fiică a Coranului?!… Acum Ismail îşi storcea creierul şi îşi frămînta inima să găsească un fel de bucate cu care să recîştige inima năzuroasei pasagere şi afară de asta, nu mai avea gînd pentru nimic de pe lume.

Biata Adnana! Parcă gîndul ei putea fi la mîncare! În anii de robie dusese o viaţă amară şi nu auzise o dată din gura cuiva o vorbă bună; dar, de bine de rău, cu ghionţii lui Huseim, cu rînjetul lui Spînu, se chema că avusese un hram pe lume. Acum n-o înghiontea nimeni, nu mai vedea rînjete, ci numai chipuri senine, şi în jurul ei nu auzea decît vorbe bune. Putea să cînte, să se plimbe pe punte, să se joace cu Negrilă – însă, după ce termina cu toate acestea, i se părea că de altceva nu-i bună şi oamenii se poartă cu ea bine, numai aşa, din milă.

Ar fi vrut să le arate că gîndul ei nu-i doar la zbenguială şi odihnă, că nu-i nici proastă, nici nepricepută. Ştia şi rosturile bucătăriei, putea să spele şi puntea, să mînuiască şi pînzele, să stea şi la cîrmă. Iată însă că nimănui nu-i dădea prin minte să-i încredinţeze vreo treabă, toţi îi zîmbeau, toţi erau gata să-i citească în ochi dorinţele, dar cum se apropia de vreunul, gîndindu-se să-i ajute la lucru, acesta făcea feţe-feţe, se uita speriat la ceilalţi şi o alunga cu vorbele cele mai blînde…

Pînă şi căpitanul, care în primele zile îi arătase prieteşug şi mărinimie, stătea toată ziua la cîrmă, fără s-o cheme, fără să-i spună o vorbă, ţeapăn şi fudul ca păunul…

Adnana aşteptă astfel, chinuită de aceste gînduri, pînă la vreun ceas înaintea amurgului. Curînd avea să se facă seară, să apună soarele, să răsară luna, Ismail s-o poftească la cină, iar după aceea fiecare să-şi vadă de treburi, urîndu-i noapte bună.

Era ora aceea blîndă, cînd soarele nu dogoreşte mai tare decît obrazul încă încins de căldura amiezii, iar briza răcorită aduce dintre insule mireasma acrişoară a portocalului, stăruind la zeci de mile departe de ţărmuri. Marea îşi schimba culorile, valurile desfăşurîndu-se ca nişte lungi panglici, unele verzi, altele trandafirii, violete cele din marginea zării.

Asupra acestei clipe, Anton Lupan, care privea tulburat şerpuirea culorilor schimbătoare, întoarse capul şi se pomeni cu Adnana alături. Nu o simţise ridicîndu-se de la prova, nu-i auzise paşii pe punte.

― Pot să stau şi eu la cîrmă! îi spuse fata, regăsindu-si în sfîrşit vechea îndrăzneală.

El ridică mirat din umeri:

― Sîntem destui bărbaţi pentru asemenea treburi.

― Şi de ce nu-i pui pe dînşii? Ai stat aici toată ziua: oare asta-i treaba căpitanului?

― Care ar putea să fie alta?

Adnana îşi muşcă buzele, negăsind îndată răspunsul.

― Atunci la ce mai ţii cîrmaci şi marinari, că-s şase la număr?

― Ca să ai dumneata de la cine lua cîte ceva de îmbrăcăminte.

Într-adevăr, Adnana, care în bocceaua ei nu avusese mare lucru, purta un tricou şi-o pereche de pantaloni marinăreşti, împrumutaţi de la musul Speranţei.

― La Pireu o să trebuiască să-ţi căutăm o îmbrăcăminte mai potrivită, urmă Anton Lupan, cu nasul în busolă.

― Dacă asta-i dorinţa dumitale, am să mă supun fără împotrivire; cînd vom ajunge la Marsilia, tatăl meu o să-ţi înapoieze banii cheltuiţi cu mine… îmi pare rău că nu mi s-a dat o treabă ca prin asta să-mi plătesc hrana şi drumul.

― Treburile pe o corabie sînt prea aspre pentru mîna dumitale.

― Uiţi că opt ani de zile asta mi-a fost îndeletnicirea; şi te rog să mă crezi, nu mi s-a arătat nici o cruţare.

― Cred, însă noi nu putem să ne purtăm cu dumneata cum s-au purtat Huseim şi Spînu. Noi nu avem altă dorinţă decît să te simţi bine şi… să fii fericită în mijlocul nostru.

― Atunci pune-mă la cîrmă! Nu te teme că aş fi nepricepută; cînd eram pe Lohaja am ţinut cîrma chiar şi pe furtună!

Căpitanul îşi ridică ochii:

― În alt chip n-ai putea fi fericită? De data asta ea îşi feri privirea.

― Nu ştiu! răspunse, doborîtă deodată de vechea-i sfială.

Dar după o scurtă tăcere urmă, mai hotărîtă, totuşi fără să-şi fi recîştigat îndrăzneala cu care se apropiase de cîrmă:

― De altfel, dacă n-am să-l găsesc pe tată! meu, vreau să mă îmbarc pe o corabie.

― Ai să cauţi zadarnic căpitanul dornic să aibă un cîrmaci cu chipul dumitale.

― De ce? întrebă fata, mirîndu-se.

În clipa aceea Gherasim se ivi pe gura magaziei, cu obrazul roşu, lac de năduşeală, ducînd în braţe unul din sipetele armeanului, pe care îl puse gîfîind lîngă cîrmă – gîfîind de emoţie nu de trudă, că doar sipetul nu cîntărea, cu tot ce era într-însul, mai mult de zece ocale.

― A mers greu, dar acum avem aici o adevărată avuţie. Mă duc să car covoarele şi mătăsurile, partea care ni se