Înţelegînd că nu mai avea nici un rost să rămîie, Adnana se îndepărtă şi se aşeză la locul ei la prova, cu chipul umbrit de un amestec de ciudă şi de mîhnire.

Soarele apunea peste piscurile insulei Hydra. Pe colinele acoperite cu viţă de vie, care coborau pînă la marginea plăjii înguste, se vedeau fete cu basmale roşii, purtînd coşuri pe umeri, adunîndu-se în pîlcuri; pîlcuri de flăcăi le ieşeau în cale şi apoi plecau împreună, peste dealuri, profilîndu-se pe creasta înroşită de lumina apusului, ca nişte umbre înlănţuite.

Se sfîrşea luna august; în părţile astea se coceau strugurii dulci şi ruginea frunza de vie.

Adnana se uita la fetele acelea şi fi părea rău că nu-i printre ele, cu o fustă neagră, încreţită, cu o bluză albastră, cu o basma roşie şi cu un coş de struguri pe umeri.

― Sîntem nişte oameni bogaţi, domnule! zise Gherasim, trîntind lîngă cîrmă un maldăr de covoare, Ne-a lovit fericirea!

Dar, în chip ciudat, glasul lui nu arăta cine ştie ce mulţumire.

Anton Lupan îşi îndreptă ochii spre prova şi întîlni privirea Adnanei.

― Ce-o fi aceea fericire, Gherasime?

Cîrmaciul ridică din umeri, ştergîndu-şi năduşeala care-l năpădise cărînd avuţiile.

― Poftim mîncam! strigă Ismail, arătîndu-şi deasupra punţii capul luminat de cel mai îmbietor zîmbet din lume.

„Acum o să mîncăm, apoi au să-mi dorească noapte bună!” se gîndea Adnana.

Şi deodată simţi în suflet valuri de răzvrătire.

― Du-te şi mănîncă; mie nu-mi este foame! a spus cu hotărîre, apropiindu-se de Anton Lupan şi punînd fără nici o şovăială mîna pe cîrmă.

El o privi cu mirare, neştiind dacă să rîdă sau să se încrunte.

― Te mulţumeşti cu cîrma? Poate vrei să-ţi predau comanda Speranţei.

Fata nu răspunse, ci se uită stăruitor la busolă, ca un cîrmaci conştiincios ce voia să fie.

― Dacă-i aşa, îmi iau înapoi vorba de adineauri; nu văd ce căpitan ar putea să ţi se împotrivească.

Ea nu răspunse nici de data asta.

― Aşa?! făcu Anton Lupan, căutînd cu desperare mijlocul să iasă din încurcătură.

Şi negăsind unul mai bun, îi strigă lui Gherasim, care tocmai se apropia de dînşii:

― Gherasime, în cartul de la opt la miezul nopţii, o pui pe Adnana la cîrmă!.

Şeful echipajului îl privi cu mirare, dar nu găsi nimerit să arate vreo împotrivire; de cînd navigau împreună trecuseră prin primejdii mai mari decît acuma.

― Bine, încuviinţă cu supunere. Şi de veghe, pe cine?

Anton Lupan o privi pe Adnana, cum strîngea înverşunată în mîini cavilele cîrmei; în lumina firavă a amurgului nu-şi putea da seama dacă e încruntată sau zîmbeşte; numai ochii e limpede că îi luceau ca nişte felinare.

― De veghe?… Hm! De veghe pune-mă pe mine!

* * *

A doua zi înaintea prînzului, după ce străbătuse toată pădurea de catarge care împînzea bazinul portului, Speranţa era ancorată la Pireu, între două bricuri de cîte 300 de tone. În faţă scoteau fum puzderie de vapoare, toropeau corăbii, cu două, trei şi patru catarge, unele venite din cele mai îndepărtate mări ale lumii. Pavilioanele lor, fluturate de briză, întindeau de la un chei la altul un freamăt în care se împleteau toate culorile, vestind prezenţa tuturor continentelor, tuturor ţărilor.

Printre aceste vase, în lumina orbitoare a zilei alunecau greoaie mahoane negre, bărci, şalupe şi remorchere, ducînd mărfurile la cheiuri, sub privirile bănuitoare ale vameşilor şi grănicerilor. Barcagiii se tocmeau cu pasagerii, mai mult prin semne, ceea ce era uimitor după hărmălaia din portul Stambulului. Chiar şi hamalii, marinarii şi negustorii, care forfoteau pe cheiuri, vorbeau o limbă mai potolită, îndemnîndu-te să te întrebi cu teamă dacă nu ţi-a slăbit simţul auzului.

Poate întinderea bazinului făcea să se topească zgomotele, poate lipsa colinelor îndepărta ecoul – fapt este că deasupra portului plutea doar un zumzet domol, ca în preajma unui stup de albine. Numai arar se desprindea din această monotonie huruitul unei macarale, buşitura unui balot scăpat pe punte şi cîte un strigăt peltic care răsuna ca ţipătul cocostîrcului în pustie:

― Kali-mera, căpitan Iacovachi!

― A! Kali-mera, căpitan Iani! Căpitanul unei corăbii se saluta prieteneşte cu barcagiul care trecea prin faţă, trăgînd alene la vîsle şi care, pe barca lui, nu era socotit de nimeni căpitan mai mic decît primul.

Îndată ce Speranţa aruncă parîmele la chei, în port se stîrni mare fierbere. Întîi unul, apoi doi, apoi o sută de oameni se strînseră în capul schelei, silabisind numele vasului, privind cu îndoială echipajul, schimbînd priviri unul cu altul, vorbindu-şi repede şi tot scoţînd exclamaţii de uimire.

― Ce-i cu voi aici? strigă Gherasim, deschizîndu-i drumul lui Anton Lupan, care trebuia să se ducă la poliţie şi Căpitănie.

Drept răspuns, un om din mulţime făcu un pas înainte şi întrebă, privind iarăşi cu îndoială numele vasului:

― Asta-i Speranţa?

― Păi vezi bine!

― Şi… şi cum, nu v-au prins piraţii?

Cu greu îşi deschise drum căpitanul prin mulţimea care continua să se îmbulzească pe chei, făcînd tot mai mare gălăgie. Dar mergînd cîţiva paşi ajunse în dreptul tablei vaselor pierdute şi aruncîndu-şi ochii pe listă, se dumeri dintr-o dată, înţelegînd tulburarea lumii. Speranţa era de multă vreme înscrisă acolo, socotindu-se pierdută de la sfîrşitul lunii iulie, după mărturia căpitanului John Tennyson, comandant pe vaporul englezesc Victory, care o văzuse plecînd de la Gallipoli.

Fireşte, cînd o goeletă cu velatura bună pleacă din Dardanele la 23 iulie şi nu soseşte la Pireu, în cel mai rău caz în zece zile, pe vînt prielnic şi fără furtună – înseamnă că s-a întîmplat cu ea o nenorocire. Iar această bănuială se întăreşte, nemailăsînd nici cea mai slabă urmă de îndoială atunci cînd trec încă zece zile, fără să vină nici vasul, nici vreo veste din partea lui, rea sau bună.

De la 20 ale lunii august, mai ales că între timp venise întărire şi de la un negustor, kir Nicolachi, care declara că aşteaptă marfă îmbarcată pe această corabie, dar că nu mai e nici o nădejde, dată fiind nefireasca întîrziere, Căpitănia portului decorase în chip oficial pierdută goeleta Speranţa, sub pavilion român, avînd căpitan pe Anton Lupan şi echipaj pe cutare, pe cutare şi pe cutare – toţi la rînd puşi acolo, spre ştiinţa mulţimii, după lista trimisă cu vaporul de la Gallipoli, unde vasul pierdut făcuse ultima escală.

Bineînţeles, între alte zeci de vase pierdute era trecută şi Penelopa lui