Anton Lupan se întoarse pe punte, neştiind dacă să facă haz sau să se înfurie.

― Voi aţi auzit? îi întrebă pe oameni, care stăteau la pupa şi continuau să schimbe vorbe cu oamenii din mulţime.

― Da, răspunse cîrmaciul. Ăştia cred că venim de pe lumea cealaltă. Numai de n-ar fi ajuns vestea la nevastă-mea, deşi sînt vreo treizeci de kilometri pînă la mine acasă…

― Te pomeneşti că se crede văduvă, măi Gherasime! zise Haralamb, făcînd haz de necazul cîrmaciului.

― Ia ţine-ţi gura! îl mustră vără-su. Tu numai la văduve te gîndeşti, potlogarule!

În mulţimea de pe chei se stîrni fierbere şi mai mare – şi acum se adunaseră acolo peste cinci sute de oameni – cînd se află că Speranţa nu numai că nu pierise, dar îi şi înfruntase pe piraţii lui Spînu, cunoscuţi în Egee, şi-i aducea în frînghii, să-i dea pe mîna judecătorului.

― Gherasime! zise Anton Lupan, văzînd că pe chei se îmbulzea prea multă lume, că începeau să se audă strigăte ameninţătoare. Eu nu mai plec de-aici, să nu se întîmple vreuna. Du-te şi vesteşte-l pe căpitanul portului, să vină cu poliţia. Altminteri mi-e că judecata s-ar putea face în lipsa judecătorilor.

Speranţa rămase la Pireu cinci zile. Să nu mai zăbovim prea mult asupra escalelor, că şi aşa am întîrziat călătoria. Să trecem peste strigătele şi huiduielile mulţimii, care izbucniră în clipa cînd piraţii, legaţi doi cîte doi, cu mîinile la spate, fură tîrîţi pe chei şi porniţi pe drumul închisorii! Să nu aşteptăm aici ziua judecăţii; Anton Lupan, Adnana, Gherasim şi ceilalţi depuseră mărturie scrisă, în faţa judecătorului. Numai pe Agop nu-l mai prinse nimeni – şi doar mărturia lui s-ar fi cuvenit să nu lipsească, dat fiind că de la el se trăgeau toate încurcăturile. În acel timp însă, armeanul avea alte zoruri; să trecem peste ele, să nu-l mai însoţim în clădirea vămii, să-l lăsăm cu văicăritul lui şi cu năduşelile.

Agop se făcu nevăzut, fără să-şi ia rămas bun de la echipajul Speranţei.

După-amiază, în timp ce hamalii descărcau cheresteaua… Să mai amintim acum că stăpînul ei, kir Nicolachi, era în culmea fericirii? De mult îşi pierduse el orice nădejde că va mai vedea vreodată marfa comandată de atîta vreme. Dar iată că în această lună de întîrziere, cînd îşi blestemase soarta, preţul cherestelei se dublase – ceea ce însemna aproape 3000 de drahme cîştigate fără nici o trudă.

Să lăsăm bucuria negustorului, că nu facem decît să întîrziem călătoria! Mai trebuie spus atîta: prinzînd de veste cum stau socotelile, Gherasim nu pierdu prilejul să-i vîndă cei cîţiva metri de brad, baraca de la Sulina, şi asta, împreună cu costul transportului, pe care, în faţa hîrtiei lui kir Leonida, kir Nicolachi îi plăti fără cîrtire, făcu să se rotunjească punga Speranţei cu o mie de drahme, adică cincizeci de icosari de aur, cu muchia zimţuită.

Să trecem şi peste această întîmplare, căci suma ar părea neînsemnată pe lîngă bogăţiile din sipetul armeanului.

În timp ce hamalii descărcau cheresteaua, pe chei se iviră două femei, una mai vîrstnică, alta tînără de tot, dar cu obrazul brăzdat timpuriu de necazuri. Zărindu-le, Gherasim se făcu alb ca varul.

― Domnule, învaţă-mă ce să le spun! şopti, apucîndu-l pe căpitan de deasupra cotului şi trăgîndu-l în faţă, ca femeile de pe chei să nu-l vadă.

― Ce s-a întîmplat? Cine sînt femeile astea?

― Una e nevasta lui Nicola; cea tînără e văduva lui Marulis. Sărmanele! Pesemne că de două luni bat cheiurile portului şi îşi aşteaptă bărbaţii!

Femeile aruncară o privire pe punte, văzură că era o corabie sosită abia astăzi, dădură să întrebe ceva, apoi lăsară capul în pămînt, lipsite de orice speranţă şi plecară mai departe.

În ochii lui Gherasim se iviră lacrimi.

― Du-te după ele, de ce stai? îl îndemnă căpitanul, cu inima tulburată.

Înainte de a pune piciorul pe schelă, Gherasim şovăi iarăşi:

― Cum să fac, domnule? E uşor să-i duc vestea bună uneia, că-i trăieşte bărbatul şi că are să vină, dar aşa înseamnă s-o împing mai rău în nenorocire pe cealaltă… Ah, viaţă cîinoasă, că nu ştii cum să te porţi cu oamenii!…

Apoi, pe chipul cîrmaciului, îndurerat pînă atunci, se lăsă o mare asprime.

― Dar să ştii, domnule, cînd o veni Penelopa, cred că sînt dator să mă socotesc puţin şi cu armeanul celălalt.

― Asta e treaba lui kir Iani. Să nu ne băgăm peste el, că şi aşa e gata să înnebunească.

― Şi cum, femeia asta, cu copilaşii, să moară de foame, iar Haig să-şi vadă de treburi fără nici o supărare? Nu că viaţa unui om s-ar putea preţui în bani, dar dacă Marulis a murit în luptă cu piraţii, nu se cuvine oare…

― Da, aşa e! Ai grijă atunci, cînd vine kir Iani. Va trebui să descărcăm şi lucrurile luate din peşteră, să le încredinţăm judecătorului, pînă s-or găsi păgubaşii.

― Dacă aşa e legea, s-o facem şi pe asta, domnule, cu toate că, după mine, s-ar cuveni să le oprim noi, ca răsplată.

― Lasă, Gherasime, să nu ne îmbogăţim din paguba altora.

― Parcă ştii dumneata ce fel de om e păgubaşul?

Dar haide, încă o dată, să trecem peste toate astea, căci mările ne aşteaptă.

În cursul dimineţii, Anton Lupan, lăsînd la o parte celelalte treburi, dădu o fugă în oraş să cumpere îmbrăcăminte cuviincioasă pentru Adnana şi daruri pentru nevasta şi copilaşii lui Gherasim, fiindcă a doua zi acesta pleca la Liopese, satul lui, aflat la vreo treizeci de kilometri, peste munţii Hymattios, în partea de răsărit a Pireului.

De pe un vapor care sosise de la Liverpool debarca un grup de turişti, englezi şi englezoaice, cu căşti coloniale, ca şi cînd ar fi fost în Africa, şi cu ochelari de soare, verzi sau albaştri. Cum barca ii aduse la chei tocmai la pupa Speranţei, Ieremia avu prilejul să-i privească de aproape – şi pe chipul lui de păsăroi se ivi un zîmbet şoltic, ceea ce i se întîmpla rar în viaţă.

― Măi Gherasime, ia fă-te încoace!

― Ce e? întrebă cîrmaciul.

― Tu vezi ochelarii ăştia?

― Îi văd.

― Ştii ce m-am gîndit eu? Tot te-am auzit plîngîndu-te că pe la voi pe-a casă