― Aşa e; avem pămînt pietros, sterp, d-aia-i şi lumea săracă.

― Şi d-aia nu-ţi dau caprele lapte.

― Nu-mi dau; am trei – şi toate trei fac nazuri cînd văd iarba asta.

― Păi ştii ce, măi frate? intră în vorbă cu englezii şi cumpără-le ochelarii, dar din cei verzi, nu albaştri. Dacă ai să-i pui la ochii caprelor, să vezi tu comedie, au să creadă că pasc iarbă proaspătă şi o să li se pară mai gustoasă.

Gherasim începu să rîdă – rîseră şi ceilalţi de pe punte, care îi cunoşteau necazul cu caprele – şi vorba lui Ieremia se duse prin tot portul, ba încă se duse şi mai departe, prefăcîndu-se în anecdota de care se mai face haz pînă şi astăzi.

A doua zi dimineaţă, cîrmaciul tocmi doi măgăruşi, le încarcă samarele şi porni spre casă.

― Să-i urezi nevestei tale şi copiilor sănătate din partea noastră, deşi nu ne cunoaşte, îi spuse Anton Lupan, în clipa plecării. Dacă n-ar fi aşa departe, am veni şi noi să-ţi vedem casa.

Cît era el de aspru şi de nepăsător cu toate, Gherasim se îmbujoră ca un copilandru.

― Şi n-aţi face rău, domnule; nevastă-mea s-ar bucura tare mult, fiindcă e de prin părţile dumneavoastră.

― Nu cumva o fi româncă?

― Ba chiar – şi încă din munţii Vrancei…

Şi după ce şovăi o clipă, tulburat pînă în fundul inimii, Gherasim ridică ochii spre Anton Lupan, îi întîlni privirea caldă, de frate, şi atunci simţi nevoia să-şi dezvăluiască gîndul pînă la capăt:

― Să nu te prindă mirarea dacă am să-ţi spun că nici eu nu sînt grec decît pe jumătate.

― Cum adică?

― Uite-aşa: taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, era român, ca tatăl dumitale, dar a fugit din ţară încă la tinereţe, fiindcă-a avut o daravelă cu vătaful şi decît să-nfunde ocna…

― Ia te uită! Mă miram eu de unde vorbeşti aşa de bine româneşte!

― Păi numai româneşte s-a vorbit la noi în casă, cu toate că mama a fost grecoaică…

― Domnule, zise Mihu, apropiindu-se cu obrajii roşii ca macul, eu am simţit de mult că nenea Gherasim e de-ai noştri…

Cuvintele nu-l ajutau să-şi spună gîndul mai departe, dar era în glasul lui atîta căldură, atîta sinceritate, încît căpitanul îşi simţi inima tulburată. Gherasim se apropie de Mihu, îl cuprinse în braţe şi-i sărută obrajii cu o dragoste părintească.

După plecarea cîrmaciului, Anton Lupan se duse la judecătorie, unde se întîlni cu văduva lui Marulis, după cum fusese înţelegerea de cu seară. Acolo el scrise o declaraţie, pe care judecătorul o întări cu semnătura lui şi cu pecetea, precum că echipajul Speranţei dăruia femeii partea care i se cuvenea după lege din prada scăpată din mîinile piraţilor – împărţirea urmînd să se facă la ivirea păgubaşului sau cel mult în trei luni de zile dacă păgubaşul n-ar da nici un semn de viaţă.

Cînd se întoarse, kir Nicolachi îl aştepta pe punte.

― Sînteţi în drum spre Marsilia, căpitane, sau am înţeles eu anapoda?

Anton Lupan spusese într-adevăr, aseară, o vorbă în privinţa asta, echipajului, deşi nu avea încă hotărîrea luată. Oamenii credeau că se gîndeşte s-o ducă pe Adnana acasă, nevrînd să-şi amintească nici unul că mai erau şi vapoare pentru o treabă ca asta.

Dar căpitanul se frămîntase toată noaptea, cu harta Arhipelagului în faţă; încotro să pornească mai întîi, ce drum să aleagă şi cum să poată ei cerceta, cu un singur vas, toată puzderia de insule care împînzea harta? Ar fi fost – îşi dădea seama acum – o treabă şi nespornică şi nesănătoasă.

Şi stînd el aplecat peste hartă, îi venise alt gînd peste noapte: să se ducă în Franţa, la Marsilia, nu pentru Adnana, ci fiindcă portul acesta era cel mai aproape, să urce scările Amiralităţii, să spună şi să se roage: este un marinar francez ascuns de piraţi în insulele Arhipelagului, un om a cărui familie a făcut cinste marinei franceze în celelalte veacuri; să dea poruncă Amiralitatea unei mici escadre ca, în loc să-şi facă manevrele de toamnă în altă parte, mai bine să cutreiere Arhipelagul, scăpîndu-l şi pe Pierre Vaillant, stîrpind şi piraţii.

Dar, cu toate că se înfierbîntase plănuind astfel, Anton Lupan se gîndise şi la putinţa neizbînzii, fiindcă, ştia el, nu toţi amiralii au fost marinari adevăraţi în viaţă. Şi-avea de gînd, dacă nu se urnea Amiralitatea, să ia trenul şi să se ducă la Saint-Malo, în nordul Franţei, unde poate mai trăia moş Léon şi moş Gir, şi ceilalţi, marinari şi pescari de o viaţă întreagă şi să le spună lor astfel: „Oameni buni, dragii mei, fraţilor, nepotul lui moş Léon se află de patru ani în mîinile piraţilor…”

Şi unde avea să pornească deodată întreaga escadră a pescarilor, zeci, sute de vase, nepoţii corsarilor Franţei, să împînzească Mediterana şi Arhipelagul, şi unde aveau să răscolească ei insulele, şi unde aveau să se arunce în apă piraţii, scoşi din culcuşurile lor ca şobolanii!…

Deci, înainte, la Marsilia cu Speranţa!…

Fireşte, după ce se dezmeticea şi-i trecea fierbinţeala, Anton Lupan se gîndea că ar fi de ajuns să înfăptuiască din planul lui măcar un sfert, dacă nu jumătate.

În clipa cînd veni kir Nicolachi să-l întrebe, el avea la drept vorbind hotărîrea luată, aşa cum credea şi echipajul. Totuşi, fiindcă învăţase cîte unele de la Gherasim, nu răspunse îndată. Îi părea rău că nu mai era aici cîrmaciul, el s-ar fi priceput mai bine să poarte acum conversaţia. Totuşi îşi călcă pe fire şi răspunse, ridicînd din umeri, cum ar fi făcut şeful echipajului:

― Îmi pare rău, kir Nicolachi. dar cu Marsilia fusese numai aşa, o vorbă. Cred că o să ne întoarcem la Stambul, că ne îmbie un negustor cu ceva marfă.

Nu era nevoie ca echipajul să ştie multe vorbe greceşti ca să înţeleagă ce spune căpitanul, dar oamenii se făceau că nu aud această scorneală; se deprinseseră şi ei cu socotelile Levantului. Numai Adnana, auzind de Stambul, scoase un strigăt înăbuşit şi rămase cu ochii mari, mirată şi nedumerită de hotărîrea căpitanului.

― Păcat! oftă kir Nicolachi.

― Dar ia spune, reluă Anton Lupan, cu nepăsare, ai vreo treabă la Marsilia? Mi se pare că pleacă un vapor deseară.

Să nu mai lungim vorba de pomană. Nu se ştie dacă Gherasim ar fi sucit