treburile mai bine; fapt e că după o jumătate de oră de ciorovăială, căpitanul Speranţei se învoi să încarce trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline, a două sute de litri fiecare, ca să-i ducă la Marsilia, la preţul de 40 de leptas kilogramul – ceea ce făcea 2400 de drahme, adică 120 de icosari de aur.

În timp ce hamalii rostogoleau butoaiele pe punte, Anton Lupan se gîndea cu mulţumire, că nici cîrmaciul n-ar fi scos un preţ mai mare, sau poate, cel mult, ar fi rotunjit suma cu încă o sută de drahme. Căpitanul Speranţei se simţi dator, în faţa propriei sale conştiinţe, să treacă diferenţa în carnetul de socoteli, drept cheltuială personală, ca să nu se poată mustra vreodată că le-a adus celorlalţi vreo pagubă, fie chiar închipuită.

Încărcatul ţinu toată ziua, toată noaptea şi ziua următoare, căci trei sute de butoaie nu se mînuiesc la repezeală. Nimeni nu se întreba, nici vameşii, nici grănicerii, ce rost are să duci asemenea marfă la Marsilia, unde untdelemnul se găseşte pe toate drumurile, toată coasta de sud a Franţei fiind umbrită de arborele măslinului.

Anton Lupan avu prilejul în aceste zile să treacă pe la birourile Lloyd-ului, pentru asigurare; întîmplările din marea Egee îl sileau să grăbească această formalitate, ca oamenii săi să nu rămînă în vînt, în cazul cînd ar fi trebuit să înfrunte o nouă primejdie, cu mai puţin noroc decît prima oară.

A patra zi, echipajul îşi puse hainele de sărbătoare, căpitanul tocmi o trăsură şi porniră cu toţii să vadă străvechea Atena. Fireşte, Ismail rămase de vardie, aşa cum se înţeleseseră din vreme.

Adnana se gătise în rochie albastră, cu volane, cu flori de trandafir la umăr şi la cingătoare, şi încălţase, nefericită, în locul papucilor, botine galbene. Gîndul că scăpase din atîtea primejdii şi recunoştinţa faţă de cel ce o salvase o făcea să îndure supusă această îmbrăcăminte de închisoare, în care ea, deprinsă cu toate dezamăgirile, vedea semnul altor închisori viitoare. Căci încă de pe acum, cînd ar fi vrut să zburde liberă pe străzi, cu părul bătut de vînt, cu bluza ei cenuşie din pînză de corabie, cu picioarele goale, trebuia să stea în trăsura asta, cuminte şi cuviincioasă ca o domnişoară.

Dar să lăsăm amărăciunile Adnanei, să nu pierdem prea multă vreme cu plimbarea. Drumul de la Pireu la Atena străbate vestita pădure de măslini care împodobeşte colinele dintre cele două oraşe. O pădure de măslini, la începutul lui septembrie, dimineaţa, curînd după răsăritul soarelui!… Nu, s-o lăsăm pentru altă dată, să dăm bici telegarilor!

― Domnule, ce minunăţie! Şi toată marmura asta a fost cioplită numai de mîna omului! exclamă Mihu, în faţa cariatidelor, pe Acropole, după ce ocolise cu gura căscată ruinele Parthenonului.

Anton Lupan îşi dădea seama că nu era o exclamaţie neghioabă, ci chipul lui de a se minuna, din toată inima, în faţa frumuseţii depline, altfel neputînd-o face, în lipsa unor cuvinte mai iscusite. Se uită la ceilalţi, văzu pe feţele lor aceeaşi minunare simplă şi cinstită, nestăvilită de învăţături greşite, şi se gîndi că ei simţeau frumuseţea mai bine, mai întreagă decît turiştii înarmaţi cu cărţi, cu ghiduri şi cu ochii reci ca obiectivul aparatului fotografic.

Oamenii săi nu învăţaseră nici istorie, nici artă, dar ei cunoşteau preţul frumuseţii de la brazii înalţi de pe povîrnişuri, de la cerul albastru, de la florile de pe pajişti, de la iarba bătută de vînt pe coline. Toţi păreau fermecaţi, oricît de proşti i-ar fi crezut cineva înainte – numai plutaşul, mişcîndu-se falnic printre ruine, ofta, gîndindu-se că prea era multă marmură şi nici un colţ de pădure! Un soldat din garda palatului, cu pantaloni albi strînşi pe pulpă ca nişte cioareci, cu fustanelă încreţită, cu opincuţe arcuite în sus la vîrfuri, ca o etravă de galeră, privea plictisit în vale cercurile concentrice de marmură ale teatrului lui Dionisos, abia dezgropat de sapele arheologilor.

― Ce frumuseţe, domnule! exclamă a nu ştiu cîta oară Mihu, încă nedeprins să-şi înfrîneze simţămintele.

― Da’ de unde frumuseţe, fraţicule! Numai piatră goală! Mai frumos e la noi, la Brăila, ţe se potriveşte! răspunse soldatul, întorcînd spre el faţa-i plictisită.

Oamenii se cruciră…

Dar haide, să mergem mai departe, să nu ne pierdem vremea cu soldatul Atenei, născut pe malurile Dunării, la negoţ mănos de cereale, care tînjea după Brăila, unde-şi avea casa, mama, tatăl, logodnica, prietenii, unde avea să se întoarcă, să ducă trai ferice, să îmbătrînească şi să moară, dar care la anii potriviţi venea să-şi facă slujba ostăşească la Patrida, cum cerea legiuirea grecească.

Să mergem, să mergem, să scurtăm escalele!

Speranţa zăbovi la Pireu şi ziua următoare, aşteptînd întoarcerea cîrmaciului. De data asta oamenii se risipiră prin oraş, fiecare după pofta inimii.

Cristea Busuioc, tăcut şi singuratic cum îi era firea, se desprinse de ceilalţi şi, neîndrăznind să se avînte pînă la pădurile care se vedeau departe, pe coline, rămase în port, bătînd cheiurile, uitîndu-se la catargele corăbiilor şi încercînd cu muchia toporiştei cheresteaua pusă în stive la tot locul; sub văpaia soarelui, lemnul îşi ridica în aer mirosurile, mirosea a răşină bradul, a tanin stejarul, fagul a leşie umedă şi toate umpleau sufletul plutaşului de dorul amărui al codrilor lăsaţi în urmă.

Haralamb cu Ieremia, avîndu-l între ei pe Mihu, căscară gura pe străzile Pireului pînă la vremea prînzului. Musul se uita chiorîş la lustragiii care se repezeau să le văcsuiască cizmele şi din cînd în cînd îşi pipăia carîmbii, pe dedesubtul pantalonilor. Întîlneau în calea lor grecoaice sumedenie, frumoase unele să-ţi oprească bătăile inimii – şi toate aruncau ocheade după cei trei marinari din echipajul Speranţei.

„A naibii puşlama!” se gîndea Ieremia, uitîndu-se pieziş la văru-su.

Se vedea în geamurile prăvăliilor, ciolănos şi deşirat, adus de umeri, cu flinta lui la subsuoară, şi nu-i era greu să-şi dea seama că dintre toate ocheadele grecoaicelor, pentru el nu era nici una.

După ce prînziră tustrei într-o ospătărie, că Anton Lupan le dăduse destui bani de cheltuială, Ieremia nu mai simţi nici un îndemn să-şi poarte sluţenia pe străzile Pireului.

― Apăi eu, măi vere, mă întorc în port, să-i ţiu tovărăşie lui Ismail şi să-mi mai frec puşca asta, barem să