― Eu m-aş mai plimba, nene Ieremie.

― Atunci plimbă-te singur! îl repezi Haralamb, de obicei bun la inimă.

Ce folos avea de la ocheadele grecoaicelor, dacă nu putea să intre în vorbă cu nici una, atîta vreme cît copilul ăsta se ţinea după el ca scaiul de coada cîinelui?

Rămas singur, Mihu porni pe străzi, mîndru să se plimbe de capul lui prin ţară străină, fără să-i pese de cineva, ca unul care avea carte de marinar în haină, mai tare decît paşaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalţi, nemarinari de meserie.

Aşa căscă el gura pe străzi, preţ de vreo oră, ferindu-se de lustragii şi gîndindu-se cu ciudă la Negrilă, care rămăsese cu Adnana şi cu căpitanul. Oraşul era întins, scund, cenuşiu şi îndestul de murdar la vremea aceea; numai la marginea lui dinspre Atena, Mihu nimeri într-un parc cu copaci ciudaţi, unde aerul era proaspăt şi înmiresmat. Bîzîiau gîze pe sus, ciripeau păsări în platanii înalţi, foşneau frunzele palmierului, iar dintr-o livadă aflată mai sus, pe colină, cobora miros de portocal.

Mihu se mai plimbă o vreme pe potecile care şerpuiau printre desişuri de mirt alb, pînă ce, simţindu-se ostenit, se întinse pe iarbă, la umbra unui castan. Mişuna felurită lume prin parc, erau şi vînzători de alune, şi limonagii şi salepgii, dar nu se vedea nici un lustragiu şi din partea asta musul Speranţei se simţea împăcat.

Linişte, şi pace, şi bîzîit de gîze, şi ciripit în copaci, şi miros de portocali, toate îl trăgeau la somn, mai ales că prînzise îmbelşugat. Numai o supărare avea în acest ceas: băgase de seamă că blestematele de cizme îl strîngeau din ce în ce mai rău cînd stătea întins; altminteri, în picioare, se mai făcea şi el că nu le simţea. Dar poţi oare să guşti tihna unei asemenea clipe, dacă te strîng cizmele, poţi să te mai bucuri de zumzetul adormitor al văzduhului plin cu miros dulce de portocal?…

Haide, Mihule, scoate-ţi uşurel cizmele, şterge-le de praf, aşează-le carîmb peste carîmb, puneţi-le sub cap şi acum bucură-te pe deplin de liniştea locului, că destul te-ai zbuciumat în goana aceea după piraţi, trage pînă în fundul pieptului mireasma mirtului alb, desfată-te de ciripitul păsărelelor, de foşnetul palmierului – ce copac ciudat!…

În acest timp, Ismail stătea de vardie pe puntea Speranţei, aşezat pe o bintă, la pupa, să fie aproape de schelă şi, cu o bucată de mucava pe genunchi, cu vopselele şi penelurile alături, picta portul Pireului.

Venise şi Ieremia, de o vreme, tare cătrănit, fără să spună pricina şi se băgase în cabină, de unde nu mai scosese nasul, părînd în mare supărare cu toată lumea.

― Kali-mera! se auzi, la un timp, un glas din marginea cheiului.

Un pescar amărît venise cu undiţele şi se aşezase la pupa Speranţei, nădăjduind să prindă vreun peşte din cei care ciuguleau ierburile de pe carenă.

Cufundat în pictură, Ismail nu-i răspunse, ceea ce nu-l împiedică pe pescar să intre în vorbă, după obiceiul din porturi, arătîndu-şi o anumită nedumerire:

― Dar unde aţi fost de v-aţi întors aşa de repede? Sau aţi făcut numai o plimbare?

De data asta Ismail ridică ochii din pictură şi se uită la el, să-l vadă cum arată la chip dacă spune vorbe aiurea.

― Plimbare?! mormăi el, în limba pescarului. Ce tot spui dumneata, omule? Noi venim din Africa.

― Din Africa?! Ia fugi încolo! Cum să te duci în Africa şi să te întorci în cîteva zile? Că doar săptămîna trecută v-am văzut la chei, colea!

― Pe noi?

― Dar pe cine? Chiar că m-am mirat de ce-aţi stat aşa de puţină vreme. Abia aţi aruncat ancora, şi îndată aţi plecat iarăşi. Nu cred să fi zăbovit mai mult de o oră.

Bucătarul Speranţei lăsă mucavaua deoparte şi se uită mai stăruitor la omul din marginea cheiului; aşa cum stătea el acolo, cu ochii limpezi şi cu faţa senină, n-ai fi zis că are mintea scrîntită.

― M-ai văzut dumneata pe mine acum o săptămînă? întrebă Ismail, apăsînd asupra cuvintelor, cum faci cînd vorbeşti copilului sau nebunului.

― N-aş putea spune, că nu ţiu minte cum arătau toţi de pe punte, dar corabia asta a fost, ce mai încoace-încolo! Uite, la fel pupa, la fel parapetul, tambuchiurile, la fel catargele – ce naiba, am văzut bine că doar ochii n-au albeaţă nici unul!

― Corabia asta? stărui bucătarul, simţind că începe el să aibă nu ştiu ce ferbinţeală şi îndoială în creier.

― Asta, păi care?!

― Speranţa?

Pescarul se uită la literele de bronz, de la pupa, cele ce lui Ismail îi mai stăteau şi astăzi pe inimă.

― Parcă Speranţa! răspunse, numai cu o umbră de îndoială. Eu nu mă uit atîta la nume; cunosc corăbiile cum cunosc şi oamenii, chiar dacă nu ştiu cum îi cheamă.

― Ia du-te de-aici! izbucni Ismail, simţind că înnebuneşte el, în locul pescarului.

Şi se aplecă din nou asupra picturi, bombănind cîte ceva din cînd în cînd, de data asta pe limba lui, neînţeleasă celui ce-i zăpăcise mintea şi creierul.

Acela nu se duse, fireşte, că era slobod cheiul pentru oricine, dar nici nu mai spuse alte cuvinte, mulţumindu-se să cerceteze curios goeleta din faţă şi să ridice într-una din umeri, ca omul rămas fără lămurire.

Dacă Anton Lupan ar fi fost atunci de faţă, poate ar fi primit altfel vorbele pescarului, poate l-ar fi iscodit să afle mai multe, căci doar nu se trece cu nepăsare pe lîngă o asemenea ciudăţenie.

Dar la ceasul acela, căpitanul Speranţei se afla tocmai în partea Atenei. Astăzi, să vezi, rămăsese el singur, numai cu Adnana, printr-o orînduire a faptelor la care voinţa lui nu avusese nici un amestec, oricît ar părea de nefirească asemenea sfială din partea unui bărbat şi căpitan de vas, ba încă a unuia care nu se temuse de cei mai fioroşi piraţi. Oamenii plecaseră, şi ei rămăseseră faţă în faţă, ca doi logodnici pe care părinţii au grijă să-i lase singuri, gungurind, în vreun salonaş.

Trăsura din ajun îi duse iarăşi la Atena, unde rătăciră toată ziua pe străzi, cu Negrilă după ei, de la templul lui Jupiter, în cîmpia de la marginea răsăriteană a oraşului, pînă pe colinele de la apus,