în faţa Thezeionului, străbătură una cîte una sălile şi galeriile muzeului – uitară ora prînzului şi iarăşi urcară pe Acropole. Acesta e cel mai bun mijloc de-a face să treacă timpul într-un oraş străin (din fericire plin de monumente vechi), atunci cînd te temi să rămîi faţă în faţă cu însoţitoarea ta, căreia nu ştii ce se cuvine să-i spui.

La umbra din templul Victoriei Aptere{7}, Anton Lupan băgă de seamă că botinele Adnanei se făcuseră albe; nu era praf de rînd, ci pulbere de marmură, marmura pe care o cioplise Phidias – şi o botină nouă, cumpărată la Pireu ieri, părea un sacrilegiu în aceste locuri.

Adnana îi observă privirea şi se aplecă, încercînd să-şi ascundă piciorul cu poalele rochiei albastre. În această mişcare, faldurile rochiei împrumutară pentru o clipă simplitatea şi graţia peplumului antic, ca pe bucata de marmură rezemată de perete, alături, înfăţişînd o Victorie care îşi dezlega sandala.

― Dacă n-aş şti de la dumneata că e necuviincios, m-as descălţa şi aş merge în picioarele goale, spuse fata, stînjenită mai mult ca oricînd în veşmintele ei de domnişoară.

― Ai dreptate! încuviinţă Anton Lupan, recunoscîndu-şi greşeala. Aici ar îi trebuit să vii în peplum şi în sandale.

Apoi începu să rîdă:

― Haide, să nu vorbim de pomană; lumea nu poate fi prefăcută în muzee. Cine ştie dacă Victoria asta care îşi dezleagă sandalele, nu ar fi dorit să aibă o pereche de botine din zilele noastre!… Dar ia spune-mi, ce ai să faci la Marsilia?

Adnana ridică din umeri:

― Probabil că am să port rochii lungi – şi am să sufăr că nu s-a găsit nici un căpitan să mă ia pe o corabie…

Anton Lupan o privi în ochi, cu o tresărire întîrziată, însă înainte ca privirile să li se împletească, ea îşi feri faţa şi porni mai departe, chinuindu-se cu botinele prin praful de marmură.

Cînd ajunseră în port, seara, Gherasim se întorsese de vreo două ceasuri, la timp ca să-l întîmpine pe kir Iani, care sosise cu Penelopa şi tocmai arunca schela. Bineînţeles, echipajul nu aşteptă lunga lămurire din partea cîrmaciului, ca să dijmuiască după cuviinţă bunurile lui Haig, spre a-i aduce măcar atîta alinare văduvei lui Marulis, să aibă biata femeie cu ce-şi ţine traiul şi cu ce-şi creşte copilaşii.

În lipsa căpitanului, Gherasim avu grijă să se ducă şi la judecătorie, vestind portăreii, ca nu cumva kir Iani să se creadă stăpînul avuţiilor pe care echipajul Speranţei le ridicase de pe insula Skantsura, unul din sălaşurile piraţilor.

Se întorsese pînă seara şi plutaşul, şi musul, pe care Anton Lupan îl găsi amărît în marginea cheiului.

― Unde-ţi sînt cizmele? întrebă căpitanul, cu asprime, văzîndu-l în picioarele goale.

Doar n-avea să-l încalţe din nou la fiecare escală! Asta nu putea fi o socoteală nici pentru cel mai înţelegător căpitan din lume.

― Sînt în cabină, domnule! N-am mai putut să le încalţ, fiindcă mi s-au umflat picioarele.

― Atunci de ce ai mutra asta amărîtă?

― Nenea Haralamb nu s-a întors încă şi uite că s-a făcut seară. Mi-e să nu fi păţit ceva cu grecii ăştia…

Într-adevăr, lipsa lui Haralamb, pe care de la prînz nu-l mai văzuse nimeni, stîrnea multe temeri în mintea fiecăruia; n-ar fi fost de mirare să zacă pe vreun maidan, cu capul spart sau cu un cuţit între umeri.

― Gherasime, spuse căpitanul, înţeleg că eşti obosit de drum, dar tu cunoşti bine portul şi partea asta a oraşului. Ce-ar fi să te duci să-l cauţi? Să nu fi făcut vreuna boacănă…

Nu-şi sfîrşi bine vorbele – şi Haralamb se ivi pe chei, strecurîndu-se printre lăzi şi baloturi, urmat de o femeie durdulie – dar altminteri sprintenă şi iute în mişcări ca o leoaică tînără.

― Hait! Iar ni se măreşte echipajul! zise Ieremia, uitîndu-se nu fără pizmă la vără-su, care păşea pe punte, fudul şi totdeodată sfios, ca un mire.

― Ce-i, Haralamb, cu tine? îl întrebă Anton Lupan, ieşindu-i înainte.

Femeia rămăsese pe chei şi îşi legăna şoldurile, cu lenevia valurilor la ţărmul mării, într-o zi de acalmie.

― Domnule, mi-e că-ţi fac o mare supărare, începu Haralamb, neîndrăznind să ridice ochii mai sus de copastie. Să nu mă ocărăşti pentru cele ce ţi-oi spune; eu rămîn aici şi mă însor, că am găsit o femeie după pofta inimii.

― Ce-ai căpiat? strigă Ieremia, apropiindu-se de el cu furie.

― N-am căpiat, dar ştii că vreau să intru şi eu în rîndul lumii.

Ceilalţi rămăseseră năuci pe punte.

― Bine, măi Haralamb, zise căpitanul mustrîndu-l, măcar să ne fi spus din vreme! Aşa, dacă mîine dimineaţă plecăm, de unde să găsim alt om, acum la căderea serii?

― Păi mai din vreme n-am ştiut nici eu, domnule. Treaba asta e pusă la cale abia mai adineauri.

― Trăsni-te-ar să te trăsnească! îl blestemă Ieremia, stăpînindu-se cu greu să nu-l ia la bătaie. Şi unde ai găsit-o, măi nerodule?

― E o femeie cumsecade, să nu spui rău de ea, vere Ieremie!

― Care cumsecade mă, dacă te ia pe tine?

― Păi ce să facă, biata femeie? I-a murit bărbatul de vreo şase luni de zile şi de atunci se trudeşte singură cu prăvălia.

― Ce prăvălie?

― Păi are colea, peste chei, cafenea şi ceainărie.

― Aha! Şi tu vrei să te bagi rîndaş la dînsa, să dai muştele afară şi să speli duşumelile?

― Ba nu; a zis că eu o să fiu stăpînul.

― Şi cum naiba v-aţi înţeles la vorbă, că tu nu ştii o boabă greceşte?

― Parcă mare nevoie ai de vorbe! Te mai înţelegi prin semne.

Anton Lupan ridică din umeri.

― De, Haralamb, eu ce pot spune? Fă cum te îndeamnă inima… Hai, vino jos, să descurcăm socotelile şi să-ţi dau partea care ţi se cuvine.

― De asta nu-i mare nevoie, domnule; zice ea că are parale destule. Dă-mi numai aşa, vreo sută de drahme, să nu mă duc cu buzunarele goale. Restul i l-oi da dumneata lui văru Ieremia, poate să-l ducă bătrînilor, la înapoiere.

― Şi cum, mă, te însori în toată regula, cu popă, cu cununie? întrebă Ieremia, crucindu-se.

― Mă însor; ce, e ruşine?

Adnana ieşi pe punte, cu bluza ei de pînză de corabie, cu şalvarii strînşi pe gleznă şi cu papucii arăbeşti în picioare, lăsînd să i se vadă călcîiele cu pielea trandafirie. Îndată Negrilă îi ieşi în faţă şi începură să zburde împreună, fără să bănuiască impasul în