În timp ce Haralamb îşi aduna boarfele în cabină, iar Anton Lupan se sfătuia cu Gherasim cum să iasă din încurcătură, hop, se ivi şi Ismail, cu covorul lui de Brussa, căruia îi cunoaştem toate peripeţiile.

― Domnule, zise bucătarul, cruceam la Nicola, dam covorul.

― Bine, Ismaile, du-te, numai ai grijă să nu rămîi şi tu pe-acolo, că şi-aşa ne-am împuţinat la număr.

― Nu rămîneam; dam numai covor duceam Stambul, Laleli.

― Hai, du-te! Cînd pleacă kir Iani?

― Ailaltă săptămînă…

Văzînd că bucătarul nu se duce, ci stă şovăitor, cu ochii aplecaţi sfios în punte, Anton Lupan îl privi cu nedumerire:

― Ce mai vrei, Ismaile?

― Puteam dam zece lire?

― Vezi, bine că mi-ai adus aminte, răspunse căpitanul. Sigur că am să-ţi dau, şi chiar mai mult decît zece lire, fiindcă o să întîrziem îndelungată vreme pe drumuri.

― Dam şi Ghiulsum?

― Da, şi pentru Ghiulsum, şi pentru Validé – să fie mulţumite.

― Mufidé nu dam?

― Cum să nu; uitasem de dînsa; de, dacă-s aşa multe!…

― Fir-aţi ai naibii cu nevestele voastre! înjură Ieremia, scos din fire, după ce bucătarul plecă într-o parte, cu covorul la spinare, iar Haralamb în alta, însoţit de grecoaica durdulie, care de data asta îşi mişca şoldurile, cu mai multă rîvnă decît la venire.

― Lasă, Ieremie! îl linişti Anton Lupan, cu înţelepciune. Slăbiciuni omeneşti se găsesc cu duiumul; să nu judecăm pe nimeni!

― Ba eu unul, domnule, zic că nevasta şi marinăria se potrivesc ca aripile heruvimilor cu coarnele lui Sarsailă!

În clipa aceea Adnana, fugărită de Negrilă, se năpusti rîzînd printre dînşii, se opri în parapet, mlădie ca un fir de trestie, şi răsucindu-se cu iuţeala veveriţei rămase nemişcată, cu coatele în balustradă, cu sînii aburind sub bluză, privindu-şi şoltic urmăritorul, gata să se ia cu el la trîntă. Dar simţind privirea căpitanului asupră-i, rîsul îi pieri pe buze, obrazul înfierbîntat i se făcu palid, iar genele începură să-i clipească repede, cu un fel de spaimă, ca şi cînd ar fi săvîrşit cine ştie ce mare drăcie. Negrilă mai aşteptă o clipă, apoi văzînd-o atît de schimbată, se aşeză cuminte la picioarele ei, nu înainte de a-i arunca o privire mustrătoare căpitanului care le stricase joaca.

― Domnule! zise Ieremia în şoaptă, uitîndu-se ca prostul, cînd la Anton Lupan, cînd la Adnana. Nădăjduiesc să nu te fi supărat prea tare cu vorba mea neghioabă!…

Şi plecă repede spre prova, speriat de noua primejdie care ameninţa, mai rău decît piraţii, viaţa paşnică la bord şi drumul Speranţei în lume.

* * *

A doua zi dimineaţă, în timp ce Ismail, la îndemnul căpitanului, umbla prin prăvăliile din preajma portului ca să-i cumpere lui Mihu cizme mai chibzuit alese, pe măsura piciorului, Gherasim bătea zadarnic cheiurile, în căutarea unui marinar slobod, care să meargă măcar pînă la Marsilia. Era vremea marei navigaţii, în port vapoarele şi corăbiile veneau cu nemiluita – iar nostromii căutau cu limba scoasă oameni ca să-şi întregească echipajele.

Se făcuse ora nouă şi căpitanul remorcherului tocmit de cu seară ca să-i scoată în afara portului, începea să-şi piardă răbdarea.

Pe la nouă şi jumătate, cînd echipajul Speranţei se frămînta pe punte, aşteptînd întoarcerea nostromului plecat să dea încă o raită prin cîrciumi şi prin cafenele, în capul cheiului se ivi Haralamb, cu o înfăţişare sub care la început nu-l recunoscu nimeni. Oamenii văzură un tînăr spilcuit, plimbîndu-se agale, ca unul fără nici o treabă, cu pantaloni negri peste cizmuliţe galbene, cu giubea albastră, cu tichie verde şi cu ciubuc de chihlimbar, lung de doi coţi, ca al negustorilor.

Tînărul merse astfel, ferindu-se cu ifos de lăzile, baloturile şi butoaiele murdare, pînă ce ajunse la pupa Speranţei, unde se aşeză tacticos, picior peste picior, pe o bintă din marginea cheiului, nu înainte de a-şi aşterne dedesubt batista liliachie, purtîndu-se cu mare grijă faţă de îmbrăcămintea lui nouă şi strălucitoare. După aceea îşi potrivi tichia din creştet şi începu să tragă din ciubuc, slobozind fudul fumul în aer.

― Păi… păi ă-ăsta-i nenea Haralamb! zise Mihu, bîlbîindu-se de mirare.

Oamenii se îngrămădiră buluc în capul schelei; Negrilă o lăsă pe Adnana şi, apropiindu-se de dînşii, rămase încurcat, cu ochii la cel de pe mal, neştiind dacă să se gudure sau să-l mîrîie.

― Pthiu! dar-ar boala-n tine! Tu erai, măi vere? strigă Ieremia, gata să-l lase picioarele.

Tînărul îşi scutură ciubucul, apoi răspunse cu multă îngîmfare:

― Eu sînt! Ce, te prinde mirarea?

― Ia te uită la el! S-a înţolit la iuţeală. Ce mă, ai şi făcut nunta, sau ţi-a dat cafegioaica arvună?

Haralamb nu mai găsi nimerit să răspundă la această întrebare grosolană. Văzîndu-l pe Anton Lupan, care se întorcea dinspre prova, unde se ciorovăise iarăşi cu căpitanul remorcherului, îşi duse mîna la piept şi se înclină, fără să se scoale, salutîndu-l cu demnitatea palicarului.

― Domnule, zise alegîndu-şi vorbele, cînd vă întoarceţi la Pireu, vă rugăm să treceţi pe la cafeneaua noastră. O să ne facă mare onoare.

― Îţi mulţumim, kir Haralamb! răspunse Anton Lupan, abia stăpînindu-şi rîsul. Vom veni cu cea mai mare plăcere; onoarea va fi a noastră, nu a dumitale!

Mulţumit de acest răspuns, Haralamb trase din ciubuc, îşi scutură cu degetul o scamă de pe poalele giubelei şi se aşeză mai îndesat pe bintă, după care îşi continuă convorbirea cu echipajul Speranţei, avînd grijă să nu se mai lase tutuit de nimeni.

Peste vreo jumătate de ceas sosi şi Gherasim, năduşit şi înjurînd în neştire, ca unul care bătuse de pomană drumurile.

― Ce facem, domnule, plecăm aşa sau mai aşteptăm vreo zi, două? întrebă păşind pe punte, fără să se uite la musafirul care plesnea de ifos în marginea cheiului.

― Cred că putem pleca, răspunse căpitanul. La drept vorbind, nici nu ştiu de ce-am mai zăbovit pînă acuma. N-o să ne mărim prea mult truda, dacă o să luăm în seama noastră şi treburile lui Haralamb. Şi-apoi, să nu uităm că…

Aici Anton Lupan tăcu şi-şi aruncă ochii spre Adnana; ea nu le înţelegea vorba, dar această privire fu lămuritoare.

― Eu? întrebă, apropiindu-se fuga şi arătînd cu degetul la piept, cum făcuse prima oară, cînd Anton Lupan o găsise prizonieră pe corabia lui kir Iani. Pot să fac orice: să ridic pînzele, să spăl puntea, să stau la cîrmă…

― Bine! hotărî căpitanul. De aici pînă la Marsilia faci parte din echipajul Speranţei.