Oamenii se risipiră pe punte, fiecare acolo unde avea datoria. Haralamb rămase singur, cu gura coclită de la ciubucul din care trăgea prima oară. Îşi privi giubeaua, îşi privi cizmele şi-l prinse mirarea. Remorcherul fluieră scurt, vădind nerăbdarea căpitanului. Lanţul ancorei începu să zornăie; cine învîrtea cabestanul? Ia te uită: Haralamb crezuse că treaba asta o să-l privească totdeauna numai pe el şi pe vără-su Ieremia. În vîrful bompresului, Adnana desfăcea legăturile focului; cum naiba nu cădea în apă, că stătea pe bompres ca pe scaun?

― Hei, Gherasime! strigă Anton Lupan, care urmărea trasul ancorei. Nu ridici schela? Ori vrei s-o laşi la Pireu, amintire?

Gherasim se îndreptă spre pupa şi dădu cu ochii de Haralamb, fudul.

― Ce faci aici, mă, cafegiule? zise, fără să ameţească la vederea giubelei strălucitoare.

― Ia, te rog, kir Gherasim, vorbeşte cum se cuvine, că n-am cafegit împreună!

Nostromul căscă gura – şi abia acum îl apucă a ameţeala.

― Domnule, ăsta nu-i Haralamb, ori am eu orbul găinilor?

― E kir Haralamb, Gherasime, ţine seama! Şi haide, ridică o dată schela, că doar n-o să stăm aici pîn’ şi-o fuma dumnealui ciubucul!

Ancora se ivi greoaie, plină de nămolul adîncurilor, arătînd ochiului obişnuit să desprindă din puţin marile tîlcuri, ceva din fundul tainic al mării. Remorcherul fluieră a doua oară – şi începu să frămînte apa cu zbaturile…

Trebuie să cunoşti forfota asta de pe puntea unei corăbii, în clipa plecării, freamătul oamenilor, freamătul lemnului şi-al fierului, al pînzelor şi-al parîmelor, să simţi cum etrava, care a dormit nepăsătoare în apele moarte ale portului, începe să vibreze, presimţind valul, să auzi trosnetul surd al catargelor, zbîrnîitul sarturilor, piuitul scripeţilor, trebuie să-ţi fi intrat în sînge balsamul dulce şi amar al depărtărilor, ca să înţelegi cele ce urmară, fiindcă întîmplarea de acum nu va avea nici o legătură cu o întîmplare asemănătoare, petrecută nu de multă vreme, cînd însă fuseseră în joc cu totul şi cu totul alte îndemnuri.

Gherasim sări pe chei, desfăcu ultima legătură cu uscatul, apoi, întorcîndu-se la bord, puse mîna pe schelă. Remorcherul mai fluieră încă o dată, cablul remorcii se întinse, iar Speranţa se urni greoaie, ca un pom smuls din rădăcină.

Mai mult decît atîta, Haralamb nu putu să-ndure. Numai o dată îşi întoarse capul, privind peste cheiul înţesat de mărfuri, numai o clipă mai păru că şovăie – apoi aruncă ciubucul, îşi lepădă giubeaua şi sări pe schelă.

― Stai că-ţi ajut eu, măi Gherasime!

Rămîneau în urmă catarge, coşuri de vapoare, cheiuri, magazii, cîrciumi, cafenele… începea să se simtă vîntul şi freamătul mării…

Ismail ieşi pe punte, cu un filigean în mînă:

― Cafeaua poftim, kir Haralamb!

Şi, cu toate grijile pe care le ducea căpitanul în minte, cu tot zbuciumul care-i frămînta inima, parcă niciodată etrava Speranţei nu tăiase valuri mai albastre ca în dimineaţa aceea!…

CAPITOLUL  XV

Din cartea prieteniei

În ziua de 5 septembrie, la răsăritul soarelui, Speranţa, care navigase de la Pireu cu vînt tare din pupa, înrudit cu cel ce le întîrziase aşa de mult trecerea peste Mediterană, dubla, cum spun marinarii, Capul Males, colţul de sud-est al Peloponezului, iar seara se afla în dreptul Capului Matapan, ca să se îndrepte spre strîmtoarea Messinei, între coasta Calabriei şi Sicilia.

Era luna cînd vine toamna în părţile de unde pornea echipajul, dar aici, asupra mării, veghea un cer feciorelnic şi-o briză pură ca în zilele primăverii.

O hulă veche, pe cale de a se potoli, ridica pieziş în calea Speranţei valuri domoale ca nişte coline lungi, dar înalte cît catargele. În clipa cînd corabia se adîncea în văi, velele începeau să fluture, slăbite de vînt, apoi pe creste se umflau iarăşi – într-un ritm larg, neostenit, ca bătaia aripilor unui albatros uriaş – şi zborul acesta ciudat, peste colinele verzi înşiruite la nesfîrşit, ţinu mai multe zile şi nopţi, în şir.

Vapoarele pe care le întîlneau se adînceau între valuri pînă la mărul catargelor – şi clipe întregi credeai că au pierit; îndată însă se iveau greoaie pe creste şi treceau pe alături, chinuite, cu maşinile gîfîind.

Viaţa la bordul Speranţei îşi urma cursul din ultima vreme, schimbat de venirea Adnanei – îl ştiţi; Levantul rămînea în urmă, cu frămîntările lui – şi în faţă părea că se deschide poarta altei lumi.

Dar, dacă rămînea în urmă frămîntarea Levantului, nu înseamnă că echipajul era liniştit; ştiau toţi încotro se duc, să ridice flota Franţei şi, aşezîndu-se în fruntea ei, cum se gîndeau cei cu inimile fierbinţi, să vină înapoi, să cutreiere Arhipelagul şi Mediterana de răsărit, în căutarea acelui franţuz fără de care căpitanul lor nu mai înţelegea să plece la drum.

Căpitanul lor, în acest timp, stătea în cabină şi scria un memoriu amănunţit, pe care să-l ducă Amiralităţii – şi după ce-l scria, îl lua de la început, socotind că nu îl făcuse destul de convingător şi de bun… Apoi, în alte ceasuri din zi, întocmea cuvîntări înaripate în gînd, ca să le rostească în faţa marinarilor şi pescarilor de la Saint-Malo, spre a-i porni pe toţi înspre răsărit.

Ar fi fost frumoasă viaţa în aceste zile, dacă nu s-ar fi frămîntat căpitanul atît şi oamenii din echipaj n-ar fi împărtăşit, fiecare în felul său, frămîntarea lui. Şi pentru Adnana ar fi fost frumoasă viaţa acum, cînd se întorcea la casa ei, după o robie de opt ani, dacă ar fi ştiut cum îi va fi viitorul şi dacă acest ciudat căpitan de corabie i-ar fi spus măcar două cuvinte pe zi.

Spunea mii de cuvinte căpitanul pe cînd ea gîndea astfel – şi Adnana n-avea cum să ştie că, dacă s-ar fi putut, el le-ar fi schimbat pe toate şi le-ar fi adresat ei…

Fiindcă, de cînd venise fata asta pe bord… Dar nu! Să-l căutăm pe Pierre Vaillant mai întîi – fără asta Anton Lupan n-ar mai fi putut să simtă gingăşia nici unei inimi de pe pămînt…

Ar fi fost frumoasă viaţa pe bord – şi poate, totuşi, nu era urîtă nici azi, cu toate feluritele ei frămîntări. Soarele răsărea din pupa în fiecare zi, lungind umbrele catargelor peste bompres, peste valuri, peste orizont, pînă la infinit. Apoi umbrele se scurtau,