lăsau bompresul la locul lui, veneau pe punte şovăind, pînă la amiază, cînd piereau, şi atunci, cîtăva vreme părea că goeleta navighează în vid. Curînd însă, umbrele se înfiripau iar şi puntea căpăta iarăşi contur. La apus, cînd soarele atingea apa, ridicînd aburi verzui, din partea cealaltă răsărea luna, palidă şi rătăcită, ca un somnambul. Atunci cerul roşu se albăstrea, treptat, pînă ce căpăta culoarea apelor adînci; marea se prefăcea într-o draperie de catifea, cu falduri negre pe fundul valurilor, iar la creste cu fire de argint.

Nopţi cu lună şi numai apă şi cer în jur! Despre asta să vă spună corăbierii, nu ceilalţi navigatori, căci pe aceştia huruitul maşinilor îi împiedică să audă suflul mării, iar fumul de cărbuni le ascunde oceanul albastru de sus, cu miriadele lui de corăbii azurii care navighează în căutarea marelui nesfîrşit.

Să vă spună corăbierii!… O pătură pe punte şi un maldăr de parîme sub căpătîi! Dar colea jos este etrava ca obada unei roţi gigantice, înghiţind într-o rostogolire şi creasta, şi fundul văii, şi ridicînd în jerbe spumegînde colbul de argint al mării, în vreme ce bompresul se leagănă şovăitor în întuneric, ca antena unei dihănii blînde care îşi caută cuminte drumul, ţinînd locul omului de veghe picat în vrăjile sirenelor.

Să vă spună corăbierii, cum deapănă catargele fire aurii din stele şi le urzesc pe velele învechite, prefăcîndu-le în ţesături feerice… Să vă spună despre piuitul scripeţilor, ca ţipătul întrebător al unor pescăruşi de noapte care însoţesc corabia bătînd molcom din aripi albăstrite. Să vă spună…

Şi peste toate acestea, care n-au contur întreg, nici sunet împlinit, ca imaginile tulburi ale visului, pluteşte tot atît de tulbure mirosul de corabie, neasemuit, lemn umed, sare, cînepă, catran – distilate laolaltă în acelaşi alambic.

* * *

În a şasea noapte, în bordul drept al Speranţei se ridică, argintat de lumina lunii, Capul Spartiovento, iar în zori bompresul arătă coasta Siciliei. Corabia luă drumul către miazănoapte, strîngînd vîntul în tribord şi înaintînd anevoie prin apele strîmtorii. La amiază ancoră în golful din faţa portului Messina, şi Ismail însoţit de Mihu şi de Ieremia se duseră la ţărm, după legume şi apă de băut.

― Cutremur! strigă musul, în clipa cînd păşi pe chei, după şase zile de navigaţie cu hulă, care te leagă cu toate din jurul tău în acelaşi bîţîit.

E drept că şi cizmele noi, luate de la Pireu în ultima clipă, în locul celor de la Stambul, care-i strîngeau rău piciorul, se arătau cu mult prea mari decît măsura cea bună – aşa că nu călca tocmai sigur cu ele bietul mus.

― Aoleu! strigă şi Ieremia, simţind că pămîntul alunecă bezmetic, tîrînd după el şi cerul.

Ismail începu să rîdă:

― Nu estem cutremur, bre; asta ameţeală facem hula! îi lămuri cu ifosul marinarului bătrîn, care a cutreierat mările de mic.

Dar nu apucă să pună pasul mai departe, cînd deodată simţi cum i se taie picioarele – şi se întinse moale la pămînt, lăsînd găleata să-i scape din mînă şi să se ducă zdrăngănind…

Speranţa nu zăbovi aici mai mult de două ore. Barca se întoarse încărcată cu pătlăgele roşii, cartofi, pepeni, portocale, lămîi şi banane dulci…

Nimic deosebit pînă acum! Dar iată ce se întîmplă în zorii zilei care veni: la capătul strîmtorii, în pînze se năpusti, cînd nimeni n-ar fi bănuit, una din acele răbufniri de vînt, prăvălită din vîrful munţilor Nebrodici, care coate să culce o corabie pe valuri şi chiar s-o ducă la fund.

Speranţa nu se duse la fund, răbufnirea aceea de vînt nu avu urmări nefericite asupra ei, decît că, un sfert de oră mai tîrziu, o făcu să descrie o voltă largă şi să pornească înapoi, lăsînd drumul Marsiliei şi îndreptîndu-se spre Port Said.

Chiar dacă asta ar părea de neînţeles, faptele se petrecură întocmai cum e scris mai sus.

În clipa cînd veni acea rafală de vînt, Gherasim era la cîrmă, plutaşul de veghe la prova, Haralamb se bărbierea, cu oglinda prinsă pe arborele mic, aruncîndu-i ocheade Adnanei, care stătea tăcută pe tambuchiul de la pupa, ţinîndu-şi bărbia în pumni şi întrebîndu-se ce făcea Anton Lupan în cabină. Ieremia îşi lustruia flinta, fiindcă nu mai avea nici un îndemn să se lustruiască pe sine, iar Ismail cu Mihu orînduiau în cambuză proviziile proaspete luate de la Messina.

O clipă mai tîrziu, oglinda lui Haralamb sărea în capul lui Negrilă, întins la soare lîngă Adnana, fata aluneca pe scări pînă în uşa cabinei, Cristea Busuioc cădea peste ancora mare, Gherasim, oricît de încercat marinar era el. scăpa cîrma din mînă, iar la prova, sub punte, fruntea lui Mihu se pocnea, cu un sunet sec, de ţeasta pleşuvă a bucătarului.

― Allah, Allah! făcu Ismail, frecîndu-se în creştet, unde-i şi ieşise cucuiul.

Anton Lupan, care scria în cabină, văzu peretele din faţă, aflat în partea magaziei, aplecîndu-se spre dînsul – şi cărţile din raft căzură pe masă, pe paturi, pe jos, pe panouri, fluturîndu-şi miile de file.

Iată toată întîmplarea! Altceva, nimic care să aducă vreo pagubă sau să te înspăimînte. Numai Adnana, căzînd pe scări, se lovise la un genunchi, se vede destul de tare, fiindcă păli şi cînd vru să se ridice, îşi simţi ţeapăn piciorul.

Repezindu-se afară, căpitanul trecu pe lîngă ea, dar pînă să ajungă sus, rafala se dusese, Gherasim înşfăcase iar cîrma în mîini şi Speranţa îşi urma drumul liniştită, ca şi cînd nu se întîmplase nimic.

― Ce-a fost asta, Gherasime? întrebă Anton Lupan, uitîndu-se nedumerit în jur.

― Marea Tireniană, domnule, ne-a urat bun sosit!

― Allah, Allah! se văieta între timp în bucătărie sărmanul Ismail.

Adnana, în schimb, îşi muşca buzele, fără să scoată un singur cuvînt.

― Ce-ai păţit? o întrebă căpitanul, trecînd pe lingă ea şi văzînd-o că se rezeamă de uşor, neputînd păşi.

― Nimic; m-am lovit…

― Dar văd că nu poţi să mergi! De ce te ascunzi?

― Mă doare puţin genunchiul; lasă, nu te îngriji! bîigui fata, aci roşindu-se, aci pălind.

― Vino încoa’, să vedem ce ai, haide, nu te sfii!

― Nu-i nevoie, mă duc…

Şi Adnana încercă să urce pe scară, dar după prima mişcare se opri, gemînd.

― Ţi-ai scrîntit piciorul! observă căpitanul, uitîndu-se cu milă la chipul ei chinuit.

Apoi nu mai zăbovi, arătîndu-se pe atît de hotărît acum, cînd