trebuia să-i dea îngrijiri, pe cît de şovăitor fusese deunăzi, la Atena şi după aceea, pe drum. Deci, luînd-o în braţe, mişcîndu-se tot timpul cu mare grijă, ca un infirmier bun, o întinse uşor în patul lui, pe care de altminteri i-l lăsase ei, încă de mult.

Sub marginea şalvarului cenuşiu, de pînză groasă, genunchiul arămiu i se părea căpitanului că seamănă cu mărul din vîrful catargului, dar strunjit altfel, cum nici mîna cea mai dibace nu-l poate strunji.

― Nu-i scrîntit, zise el, nefiindu-i greu să dibuie alcătuirea unui genunchi şi părţile articulaţiei, aceasta fiind o treabă aproape inginerească. Doar rotula a suferit o lovitură şi pare puţin umflată.

Ca să-ţi pară ceva, într-un fel sau altul, trebuie să ai un mijloc de comparaţie; Anton Lupan, nefiind medic, nu îşi îngăduia să se uite şi la genunchiul celălalt, să-l dezvelească, dar spunea ceea ce socotea că e firesc să se întîmple cu o rotulă lovită, fiindcă altminteri, nu văzuse niciodată una mai fermecător rotunjită şi mai frumoasă.

― Va trebui să te odihneşti cîteva zile! adăugă, dînd leacul după ce diagnosticase.

Apoi se ridică, aduse o compresă rece, o faşă şi obloji genunchiul fetei, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca asta.

― Îmi iau hîrtiile şi mă duc să lucrez în cabina echipajului, zise pe urmă, ridicîndu-se şi apropiindu-se de masă.

Pînă atunci Adnana stătuse cu ochii închişi, tăcută, palidă, încleştată şi speriată de atîtea cîte i se întîmplau dintr-o dată. Auzindu-l că pleacă, deschise ochii, îl privi pe furiş şi începu să se vaiete, desigur mai gingaş decît se văieta bucătarul:

― Nu te duce! O să mă doară!… Au!… Crezi că rotula nu-i spartă?

Dar ce văzu: căpitanul rămăsese pironit cu ochii pe masă, părînd c-a uitat de genunchiul ei, părînd că nu-i aude vaietul. Printre lucrurile răsturnate zăcea o hîrtie, o scrisoare pesemne, cu slova strîmbă şi păcătoasă, semnată de unul, Abdulah, să te miri cum ajunsese aici laolaltă cu cărţile lui de navigaţie.

„Căpitane – citi Anton Lupan în scrisoarea ciudată –, să te ţină tartorul sănătos şi să te văd…”

Adnana, care pînă acuma destul pălise, destul se îmbujorase, îl văzu pe căpitan la rîndul lui făcîndu-se palid, apoi roşu ca racul.

„…îţi trimit veşti de la Musarah… – citi el mai departe. Corabia e gata de două luni şi nu aşteptăm decît porunca încotro să pornim, după chibzuinţă dumitale…”

Aici, Anton Lupan clipi repede, îşi scutură capul, trase aer în piept şi, strîngînd hîrtia în pumni, citi rîndurile următoare, crezînd că visează:

„Am avut necaz cu tîlharul de franţuz, Vaillant – lua-l-ar boala! –, că era să-mi crape ţeasta într-o zi, cum i-a crăpat-o lui Ali-el-Ard, cînd l-am adus la Musarah, pricină pentru care bucuros l-aş fi băgat într-un sac cu pietroaie, să-l arunc în mare. Dar m-am supus poruncii dumitale şi i-am îndurat toanele. Ce-i drept, corabia pe care ne-a făcut-o întrece tot ce-am văzut eu de cînd mi-a dat ochi Allah, căpitane. Acum însă, fiindcă e gata corabia, n-ai să-mi dai oare îngăduinţa să-i crap şi eu ţeasta spurcatului, să văd unde i se ascunde ticăloşia şi răzvrătirea?”

Anton Lupan nu citi mai departe, ci se repezi pe scări, împleticindu-se, cu scrisoarea în mînă, uitînd de Adnana. Ea îl auzi deasupra alergînd pe punte şi strigîndu-şi oamenii:

― Băieţi! I-am găsi! urma!… Urma lui Pierre Vaillant! Uite, Spînu a uitat scrisoarea asta printre hîrtiile mele!

Afară de Gherasim, care nu putea să lase cîrma, toţi se strînseră în jurul căpitanului. Nu înţelegeau, nu credeau, se uitau unul la altul, aşteptînd să li se aşeze judecata în creier. Numai Ismail făcu un pas înainte, se bătu în piept şi zise cu îngîmfare:

― Spînu?… Spînu nu uitam scrisoarea! Eu puneam acolo, şedeam bine!

― Ce spui? bîigui căpitanul. Ismail se umflă şi mai tare:

― Eu căutam giubea, luam scrisoarea!

― Şi de ce n-ai spus pînă acum, tîlharule?! izbucni Anton Lupan, înţelegînd în sfîrşit fapta bucătarului şi zgîlţîindu-l furios de umeri.

― Uitam! răspunse Ismail cu nevinovăţie.

― Ptiu! Fi-ţi-ar Coranul să-ţi fie! înjură Gherasim de la cîrmă.

Toţi înjurau, toţi îl ameninţau cu pumnul, deşi pe de altă parte, în sufletul lor n-avea margini bucuria. Pînă şi Negrilă îl lătra şi-l mîrîia, ca şi cînd ar fi înţeles şi el, o dată cu oamenii, ce ticăloşie făcuse, în uituceala lui, bucătarul.

Dar Ismail nu le înţelegea furia şi înjurăturile, ci tot spunea, nedumerit, păstrîndu-şi aceeaşi nevinovăţie:

― Spînu nu uitam scrisoare… Dacă eu nu căutam giubeaua…

Între timp, căpitanul citea încă o dată scrisoarea, luptîndu-se să-şi limpezească mintea, să ia după cuviinţă hotărîrile.

― Gherasime, tu ştii unde-i Musarah?

― Parc-am auzit, dar n-aş putea să spun unde-i, domnule!

― Şi eu auzeam! adăugă bucătarul. Anton Lupan se repezi pe scări, în cabină.

― Mă duc să caut pe hartă! Fiţi gata să schimbăm drumul!

Adnana îl întîmpină, palidă, cu ochii măriţi peste măsură.

― Ce-i? Te doare rău piciorul?

Ea clătină din cap, privindu-l cu spaimă.

― Ştiu unde-i Musarah! Dar să nu vă duceţi acolo!… Acolo sînt cei mai sîngeroşi piraţi din lume!

― Şi unde-i?

― În Marea Roşie, e o insulă, lîngă…

― Lasă, o să mi-o arăţi pe hartă, avem vreme destulă.

Era în ziua de 12 septembrie 1881, la ora 6 dimineaţa, cum se notă în jurnalul de bord, mai pe urmă.

Căpitanul ieşi pe punte, urcînd treptele două cîte două.

― Volta în vînt! strigă, cuprinzînd în gînd toată lungimea albastrei Mediterane. La Port Said, Gherasime!

* * *

Nici iadul nu-i prea în adîncuri, nici cerul nu-i prea departe, cînd mergi să-ţi scapi prietenul de la pieire. Nici cremenea nu e prea tare, dacă trebuie să-ţi sapi drum prin ea, să ajungi la dînsul, nici apele prea adînci, dacă îţi ţin calea, nici flacăra focului nu-i mistuitoare – nimic nu poate, nu trebuie să-ţi stăvilească drumul…

Aşa stă scris în cartea prieteniei!

La 12 septembrie, cînd mai aveau de mers zece zile pînă la Marsilia, Speranţa se întoarse din drum – şi aproape o lună de zile navigă de-a lungul Mediteranei, către Port Said, oprindu-se o singură dată, în insula Gozzo, la sudul Cretei, ca să ia provizii, cîte găsiră, şi apă pentru restul drumului.

― Păcat că n-am ştiut din vreme că mergem la Port Said, domnule! oftă în acea zi cîrmaciul, plîngîndu-se căpitanului.

― De ce, Gherasime?

― Să fi luat cîţiva saci cu haşiş de la Pireu; grozavă treabă am