― Nu te-ai săturat de haşiş, contrabandistule?! Credeam că ţi-a pierit năravul ăsta, de cînd eşti cu mine!

― Mi-a pierit, domnule, dar îmi vine iarăşi cum simt aerul din părţile astea ale Mediteranei.

― Lasă, Gherasime, că avem sipetul cu giuvaeruri!

― Sipetul e una şi marfa de trecut pe sub mînă – alta, asta nu-i pe înţelegerea dumitale. Cu ce ne ducem noi la arapi? Pthiu! cu untdelemn de măsline, cînd lor le place doar seul de oaie!

Untdelemnul lui kir Nicolachi făcea o călătorie la care nu se gîndise nimeni; dar cui îi mai păsa acum de el? De mult ar fi aruncat butoaiele peste bord, căpitanul, dacă n-ar fi avut nevoie de ele, ca lest, în magazie. Fiindcă bătea vînt tare cîteodată, bandînd corabia, pînă ce valurile ajungeau pe punte, şi scutind echipajul să mai scoată apă cu ghiordelul, ca s-o spele.

Bătea vînt tare cîteodată, alteori rămînea doar o briză călduţă – şi atunci Speranţa îşi flutura velele, cu nemulţumire, dar venea şi furtuna în unele zile.

Asta e viaţa corăbierului; pe vînt potrivit, pe vînt tare, pe furtună, el trebuie să-şi urmeze drumul!

Altminteri, adunînd zilele rele cu zilele bune, nu era grea viaţa pe bordul Speranţei şi oamenilor le rămînea destul timp de rîs şi de glume.

Posomorît într-una rămînea numai bucătarul, care nu înţelegea de ce Anton Lupan, şi ceilalţi, în loc să-i fie recunoscători pentru descoperirea lui, se uitau la el chiorîş, cu priviri haine.

Altceva, ai fi zis că nu se schimbase nimic pe puntea corăbiei, decît că soarele, în loc să răsară din pupa, ca în drumul către Marsilia, răsărea din faţă, întinzînd altfel umbrele pînzelor – iar cîrmaciul trebuia să ţină alt unghi la busolă. Încolo, la fel scîrţîiau scripeţii, la fel mirosea catranul încălzit de soare, acelaşi farmec îşi păstra nopţile, cînd luna arginta totul pe punte.

La fel se ferchezuiau oamenii, pe întrecute, ca apoi, aşa ferchezuiţi proaspăt, să se fîstîcească în faţa Adnanei. Dar fata acum se socotea intrată în rîndul marinarilor şi îşi făcea cartul, de veghe sau la cîrmă, după cum hotăra şi îi poruncea nostromul. N-o mai durea genunchiul de multă vreme – putea să alerge pe punte în voie, fugărindu-se cu Negrilă, putea să se urce şi pe catarge, cînd era trebuinţă – şi zadarnic aştepta încă o întîmplare ca aceea, să vină o rafală care să răvăşească totul pe punte, iar ea, nimerindu-se în capul scărilor, să se prăbuşească pînă în uşă, lovindu-şi piciorul.

În acest timp, Anton Lupan nu mai scria memorii Amiralităţii, nu mai pregătea cuvîntări în minte, ca să înflăcăreze pescarii de la Saint-Malo şi să-i pornească spre insule. Deci, ar fi avut mai mult timp să îngrijească vătămătura, dacă Adnana s-ar fi lovit iar la rotulă.

Dar ce vrei, ei navigau acum spre răsăritul Mediteranei şi munţii Nebrodici, cei cu rafala, rămăseseră de multă vreme în urmă!

Iar căpitanul, deşi despovărat de unele gînduri, avea altele care să-i umple orele, încît uitase de Adnana, uitase chiar că îi asemuise genunchiul cu mărul din vîrful catargului, viu parcă – ciudată asemuire pentru cel ce nu cunoaşte poezia întregii alcătuiri a unei corăbii!

Desigur, Anton Lupan nu putea să aştepte nepăsător scurgerea zilelor. Gîndul că la capătul cîtorva sute de mile se afla prietenul său pierdut cu patru ani în urmă şi că el îi aducea scăparea, stîrnea în sufletul lui atîta fierbere şi frămîntare, altele decît cele de pînă acum, încît nu era de mirare că prea rar îşi mai amintea de Adnana.

Plecînd de la insula Gozzo, în ziua de 25 septembrie, Speranţa nu mai întîlni uscatul pînă la 2 ale lunii următoare, cînd în tribord se ivi, amestecat laolaltă cu orizontul dantelat de valuri, ţărmul african, în dreptul Alexandriei. Aveau şi aici un cuib piraţii lui Spînu, şi ei poate aşteptau în port porunci de la dînsul, neştiind că îl mîncaseră rechinii. Ar fi putut fi dibuiţi cu uşurinţă acuma, şi mare dorinţă era în Anton Lupan să le pună laţul de gît tuturora, pînă la unul, dar nu avea timp pentru asta, trebuia să meargă înainte, unde îi poruncea cartea prieteniei.

Două zile, Speranţa navigă în apele tulburi de la gurile Nilului, pînă ce, la 5 octombrie dimineaţa, în zori, omul de veghe văzu în dreapta o pădure de palmieri, printre care creştea o altă pădure, de catarge, ciudat amestec de arbori. Era portul Damieta, aflat la vărsarea celei mai mari guri a fluviului, care răsturna aici, în Mediterană, mîlul adus din inima Africii, strămutînd pămîntul continentului fărîmă cu fărîmă.

În seara aceleiaşi zile, după ce corăbierii navigară zece ore de-a lungul lacului Mensaleh, care pe-alocuri pare a se uni cu marea, încercînd să arunce asupra ei miasma putreziciunii, în faţă văzură minaretele Port Saidului ridicîndu-se din unde, ca şi cînd ar fi fost acolo un oraş clădit pe apă de zeităţile mării.

Speranţa ocoli digul nesfîrşit care apără gura canalului ca să nu se astupe cu nămolul aruncat într-una de Nil – şi intră în port o dată cu întunericul.

― Gherasime, vorbi căpitanul, apropiindu-se de cîrmă. Cred că e mai potrivit să vestim autorităţile, să luăm ceva întăriri, poate o canonieră, altfel, după cum spune Adnana, e mare primejdie în părţile acelea. Piraţii sînt numeroşi, au puşti şi chiar tunuri pe insulă, nu luptă numai cu iataganele, ca bandele din Egee.

― Ferească Dumnezeu, domnule! Nu trebuie să vorbim cu nimeni; dimpotrivă, să păstrăm cît mai mare taină. Să spunem, de pildă, că mergem la Berbera… Or fi tari piraţii, nu-i vorbă, dar trebuie ori să-i lăsăm în pace, ori să-i înfruntăm singuri. Ce, dumneata crezi că ei n-au iscoadele lor prin porturi? Ba cred că au cumpăraţi pînă şi pe unii slujbaşi de la vamă, de la poliţie, de la Căpitănie. Ar fi de-ajuns să scăpăm o vorbă, ca să găsim insula pustie. Ori, mai ştii, ar putea să ne pregătească o capcană!

Avea dreptate cîrmaciul, Anton Lupan îşi dădea seama, aşa că, ajungînd la cheiul Port Saidului, nu făcu alta decît să coboare singur şi să se ducă la Căpitănie, după ce mai întîi se uită pe tabla vaselor pierdute, din