Fiind ora tîrzie, rămase să se facă pe a doua zi formele de plecare – şi Speranţa zăbovi în acea noapte la chei, între două uriaşe vapoare ale Companiei de mesagerii maritime.

La lumina torţelor, felahi în pielea goală, sau numai cu o cîrpă legată în jurul şoldurilor, cărau cu sacii cărbuni pe vapoare, semănînd cu nişte draci istoviţi, prinşi într-un ciudat dans al infernului.

Făcîndu-se ziuă se văzu şi oraşul, care din ce avusese înainte păstra doar minaretele moscheilor; încolo, pretutindeni, Societatea canalului ridicase mari clădiri europene, deşi încercase să le păstreze cît de cît linia arhitecturii orientale, poate ca să nu strice decorul.

Îndată ce se deschise biroul Căpităniei, Anton Lupan coborî iarăşi, avînd grijă să nu intre în vorbă cu nimeni, văzînd iscoade în toţi oamenii, îşi înscrise în registre vasul şi echipajul, apoi plăti taxa de trecere prin canal şi taxa remorcherului.

Din fericire, un convoi de caice şi barcazuri era gata de plecare, aşa că Speranţa sosise la vreme ca să fie legată cu remorca la urmă. Altfel ar fi trebuit poate să aştepte două-trei zile ca să se adune alte vase cu pînze, căpitanului nedîndu-i mîna să plătească un remorcher pentru el anume, fiindcă vasele cu pînze nu pot naviga singure pe apele înguste ale canalului, unde vîntul bate la nimereală şi unde drumul trebuie ţinut drept, ca şinele trenului.

La ora prînzului, convoiul porni spre sud, printre nisipuri, ca o caravană de cămile şi tot timpul, pînă căzu întunericul, călătorii nu văzură altceva decît tristeţea canalului. Anton Lupan îşi amintea fără să vrea de Pierre Vaillant, de anii cînd prietenul său fusese în locurile acestea şi, privind săpăturile, se întreba pe unde călcase el atunci, ce parte a canalului îi mărturisea truda?

Remorcherul mergea încet, cum cerea regulamentul, ca să nu stîrnească valuri care să surpe malurile.

Fiind vremea toamnei, arşiţa nu era apăsătoare şi cînd mai venea şi briza de la răsărit, aciuînd umezeală din marea ţesătură de ape a Deltei Nilului, viaţa pe punte se putea socoti bună.

Canalul se desfăşura în faţă, ca o panglică subţire, albastră, pierzîndu-se între nisipuri şi părînd că seacă în depărtare, ca rîurile subterane.

Cete de delfini urmăreau convoiul, făcînd sărituri hazoase şi stîrnind valuri, ei netemîndu-se de regulamentul Canalului.

Dar convoiul mai avea însoţitori şi pe ţărmuri; cete de felahi, mulţi din ei în pielea goală, alergau pe lîngă corăbii, cu mîinile întinse, cerînd de pomană, şi cînd banul aruncat de pe punte nu ajungea pînă la dînşii, ci cădea în apă, se aruncau după el, cel mai dibaci şi mai ager prinzîndu-l în gură.

Mai departe, peste nisipuri, se vedeau trecînd caravane de cămile, zorite parcă fiind animalele să ajungă – unde? – ca şi cînd de acolo nu trebuiau să plece mai departe, viaţa lor unindu-se cu a deşertului nu doar o zi, ci de-a pururi.

Din loc în loc, apărea pe mal cîte un canton împresurat de verdeaţă, ridicat acolo pentru îngrijirea şi paza canalului – şi după ce rămîneau în urmă palmierii lui, fluturîndu-şi umbrelele, mai tristă se desfăşura în faţă panglica albăstruie.

Apoi se făcu seară dar convoiul îşi urmă drumul la lumina reflectoarelor electrice puse pe catargul remorcherului. Nici o minte omenească nu-şi mai putea închipui acuma ce făcea deşertul pe întuneric, ce taine se ascundeau dincolo de dune, ce ochi pîndeau trecerea călătorilor. Doar stelele de pe cer îşi puteau arunca privirile acolo, din acea mare înălţime, dar clipitul lor, dacă spunea ceva, nu era pe înţelesul omului.

Spre zori, convoiul naviga pe lacul Bitter, care uşurase atît de mult înfăptuirea canalului şi cînd se lumină bine, în faţă se zăriră înălţimile Agerna, vestind apropierea Suezului.

― Ce copaci sînt aceia, domnule? întrebă Mihu, uitîndu-se în zare.

Coama dealurilor era tivită cu un şir de ţepuşe, care, de la depărtare, puteau fi asemuite cu nişte palmieri de o specie ciudată.

Căpitanul se uită cu ocheanul şi, deodată, prin trup îi trecu un fior de groază, deşi nu vedea prima oară priveliştea aceasta.

― Nu sînt copaci, ci spînzurători, Mihule!

Oamenii veniseră cu toţii aproape, neîncumetîndu-se să creadă că e cu putinţă să răsară într-un singur loc atîtea semne de moarte.

― Cincisprezece! numără Ieremia.

― Ba şaptesprezece! se împotrivi plutaşul, scoţînd prima vorbă astăzi.

Şi unul şi altul, deşi cu spinările îngheţate, se puseră să numere iarăşi; în clipa aceea, Mihu, cu ochii mai ageri, zări un şir nou de spînzurători, pe a doua creastă.

― Ia uitaţi-vă! Altele!

― Ce-o fi fost aici, domnule? întrebă cîrmaciul.

Şi el mai văzuse spînzurători în marginea oraşului, dar niciodată în numărul de astăzi, să te îngrozească.

― Pesemne a fost prinsă o bandă întreagă de tîlhari, din cei care pradă caravanele.

― N-or fi piraţi?

― Şi asta se poate!

În anii aceia, ştie toată lumea, piraţii în Marea Roşie erau mai deşi decît broaştele în apa lacului.

Adnana stătea şi ea în rînd cu oamenii, privind spînzuraţii, şi îşi muşca buzele palide.

― O să fie mare primejdie, mare primejdie, îi şopti căpitanului, spînzurătorile de aici amintindu-i putinţa întîlnirii cu moartea.

Cunoştea insula Musarah, trecuse de multe ori pe acolo cu corabia lui Huseim şi văzuse ce greu puteau fi încolţiţi piraţii. Dacă fuseseră prinşi unii şi îşi primiseră pedeapsa, nu însemna că n-au rămas alţii. Iar insula aceea înfăţişa pentru ei cea mai sigură şi mai temută cetate. Chiar vasele de război găseau mai nimerit să o ocolească, oricîte tunuri ar fi avut şi oricîtă armată; pentru ele primejdia stătea în puzderia de stînci ascunse sub apă. Spînu cu ai lui îşi aleseseră aşa de bine sălaşul, că nu puteau să se apropie de el decît cei ce cunoşteau calea întortocheată.

În drumul peste Mediterana, Adnana stătuse multe ceasuri cu Anton Lupan, aplecaţi peste hartă, şi apoi căpitanul făcuse sfat cu Gherasim şi cu oamenii alte multe ceasuri, socotind cum să calce cuibul piraţilor. Ar fi fost greu să se spună dacă în unii era vreo teamă – toţi păreau gata să-şi urmeze căpitanul, dar poate că ei încă nu-şi dădeau seama ce-i aşteaptă.

Pe la ceasurile zece dimineaţa, goeleta noastră, care venea de atît de departe, nu fiindcă ar fi avut de adus aici sau de luat marfă, ci