― Gherasime, hai cu mine! zise căpitanul, îndată ce schela fu aruncată. Ceilalţi rămîneţi pe bord şi fiţi cu ochii în patru!

Peste o jumătate de ceas, oamenii îi văzură întorcîndu-se, cu o gloată de hamali felahi, care purtau pe umeri greutăţi ciudate. Abia cînd fură aproape, îşi dădură seama că felahii aduceau două ţevi de tun şi două afete, care îşi găsiră locul la prova, de o parte şi de alta a ancorelor. Alţi doi hamali cărau cîte un butoiaş de pulbere, şi, în sfîrşit, ultimii patru, lăzi cu ghiulele – să ţi se facă părul măciucă în creştet.

― Măi, care-aţi fost la artilerie, veniţi încoace! strigă Gherasim, către oamenii echipajului.

În vremea aceea, micile vase care străbăteau Marea Roşie, nu se încumetau niciodată să plece dacă nu erau înarmate. La Suez şi la Bab-el-Mandeb, în partea cealaltă, găseai totdeauna pe chei asemenea tunuri, pe care puteai să le cumperi, cum s-ar zice astăzi, de ocazie. După ce străbăteau marea primejdioasă, căpitanii le vindeau îndată, şi astfel, tunurile călătoreau de la nord la sud cu o corabie, ca peste o lună să facă drumul înapoi cu alta.

Deci nu se miră nimeni în port, văzînd cum Speranţa se înarmează – n-aveai să te temi că fapta aceasta putea să bată la ochi iscoadelor. În schimb, cu preţul tunurilor, al pulberii, al ghiulelelor, cu taxele de trecere prin canal, cu plata remorcherului, cu ce mai dăduse pe provizii, punga căpitanului se uşurase, nu mai rămăseseră în ea decît treizeci din icosarii lui kir Nicolachi.

― Ce ne facem, Gherasime? spusese căpitanul, în timp ce veneau cu tunurile spre corabie.

― Ne-om descurca noi într-un fel, domnule. La nevoie om vinde ceva marfă.

― Covoare şi mătăsuri? Aici n-au preţ; înseamnă să le dăm de pomană. Şi pietrele rare, de asemenea.

― De, dacă n-am luat haşiş! oftase cîrmaciul.

Pînă una alta însă, aveau cele trebuitoare spre a pleca mai departe; lipseau numai tunarii – strigarea lui Gherasim rămăsese zadarnică; şi Ieremia, şi Haralamb, şi plutaşul făcuseră războiul cu dorobanţii. Numai Ismail zicea, fudulindu-se, că trăsese cu tunul o dată, luptîndu-se tot cu piraţii, şi dovedi că se pricepea la treaba aceasta, slobozind o ghiulea la iuţeală, fără să-i fi poruncit căpitanul.

Bubuitura stîrni spaimă printre felahii care împînzeau cheiul, puse în picioare Căpitănia, poliţia şi celelalte puteri ale portului. Noroc că ghiuleaua se duse în apă, fără să facă stricăciune, aşa că Anton Lupan trebui să plătească amendă doar pentru bubuitură – şi rămase numai cu douăzeci şi cinci de icosari, din treizeci cîţi mai aveau înainte ca Ismail să-şi fi arătat bravura.

Dar, lăsîndu-i la o parte zorul care speriase mulţimea, Ismail dovedise pricepere la tunuri şi ca urmare, îndată ce părăsiră apele portului, începu să facă instrucţie de artilerie cu puşcaşii. După două zile, fiecare din ei ştia să încarce tunul şi să ochească, spre marea îngîmfare a bucătarului.

Speranţa în acest timp străbătea Marea Roşie, pregătit fiind totul pe punte şi-n sufletul oamenilor, pentru crîncena întîlnire cu stîncile şi cu piraţii.

* * *

Pe coasta de răsărit a Mării Roşii, între a 25-a şi a 26-a paralelă, răsare din unde una din cele mai răvăşite îngrămădiri de insule cunoscute în lume, arhipelagul Şeiharat, pe care îl ocolesc navigatorii cum ocoleşte dracul biserica. Garduri de corali, ascunse la cîteva palme sub apă, ţes între insule o urzeală pe care nu ştiu s-o descurce decît vietăţile mării şi astfel, trecerea unei corăbii pe acolo înseamnă sigura ei pieire.

În mijlocul acestei ciudate cetăţi clădită din fire, insula Musarah pare reduta cea mai ferită, aceea unde se adăpostesc comandanţii oştirii. Alcătuită din trei stînci înalte, între care s-au ridicat recifuri, unindu-le, ea seamănă într-adevăr cu un bastion de formă triunghiulară, putîndu-se împotrivi, cu colţurile, atacatorului venit de oriunde.

Pe fiecare din cele trei stînci, ştia Adnana, piraţii aveau puse tunuri, înţepenite în piatră, şi la fiecare tun stătea om de pază, uitîndu-se cu ocheanul în zare. Nu se putea apropia om străin de sălaşul acesta, mai ştia Adnana, fără să se dea alarma pe insulă şi piraţii să nu-şi ia locurile de luptă, la tunuri unii, alţii cu puştile, în redutele săpate în coral tot lungul ţărmului.

Oricît ar fi fost de viteji şi de dibaci oamenii din echipajul Speranţei, pentru ei rămînea deschisă o singură cale să ajungă acolo – şiretenia, unită cu hotărîrea lor de-a învinge, spre a împlini porunca prieteniei.

De la Suez la Şeiharat sînt cam trei sute de mile, pe care, avînd vînt bun, goeleta românească le străbătu într-o săptămînă, astfel încît la 13 ale lunii octombrie, omul de veghe zări primele insule ridicîndu-se deasupra orizontului, o dată cu lumina zilei.

Tulburat fusese tot timpul drumului căpitanul, tulburat de îndoieli, de speranţe – dar în clipa cînd auzi strigătul omului de veghe, simţi o clipă că i se opreşte inima.

Pierre Vaillant se afla aici, la cîteva mile depărtare, şi după ce îl aşteptase aproape cinci ani de zile, după ce îl căutase prin toate porturile Mediteranei şi Egeei, mai avea cîteva ceasuri să fie lîngă el şi să-l îmbrăţişeze. Dar ieşind pe punte, i se părea că aceste ceasuri vor fi mai lungi şi mai grele decît toată cealaltă aşteptare de pînă acuma.

Speranţa purta la catargul din prova steagul negru, semnul piraţilor, iar la capetele crucetei cîte o flamură roşie.

― Dacă nu şi-au schimbat înţelegerea, putem să ne apropiem aşa pînă la o sută de metri, zise Adnana. Acum trei ani, cînd am fost aici ultima oară, semnul de recunoaştere erau flamuri roşii în zilele cu soţ ale lunii, iar în zilele celelalte, flamuri galbene. Dar ştiu că mai tîrziu Spînu a poruncit să se răstoarne culorile, fiindcă îi fugise una din căpetenii şi se temea de trădare.

― Uite-ai dracului ce socoteli stau ei să-şi facă! bombăni Gherasim, cu ciudă. Ei, dacă-i aşa, cînd o fi să-i spînzurăm, am să-i întreb ce culoare doresc să aibă ştreangul!

Între timp corabia îşi urma drumul spre insule, care îşi arătau tot mai limpede contururile.

― Ia, băieţi, acum e timpul să vă schimbaţi hainele, că începe