Oamenii coborîră în cabină şi peste un timp reveniră, unul cîte unul, legaţi la cap cu turbane, avînd pe umeri şaluri şi mătăsuri dintr-ale armeanului, strînse aşa fel să semene cu nişte caftane. Căpitanul, la rîndul său îmbrăcă giubeaua lui Spînu, cum se şi cuvenea unei căpetenii.

Cînd primul dintre ei apăru pe punte, Negrilă se repezi la el, dar după doi paşi se opri, cuprins de nedumerire, uitîndu-se întrebător la caftanul omului şi numai că nu-l apucă rîsul, lipsindu-i această însuşire, cu toată credinţa contrară pe care o avea stăpînă-su.

Bineînţeles, dacă se costumaseră oamenii, nu însemna că putea fi costumat şi cîinele; numai el şi Adnana îşi păstrară vechea înfăţişare.

Mulţumit de îmbrăcămintea oamenilor, căpitanul îşi întoarse privirea spre prova:

― Ismaile, încarcă tunurile!

― Încărcăm! se fuduli bucătarul.

Ieremia stătea la unul din tunuri, Haralamb la celălalt, Mihu căra săculeţii de pulbere, tîrşîindu-şi cizmele grele, Cristea Busuioc pregătea ghiulelele, iar Ismail, între dînşii, dădea porunci cu ifos, el fiind mai mare peste artilerie.

Dar, nefiind încă începută bătălia, cînd era nevoie de ei ca să slăbească sau să întindă pînzele, oamenii se repezeau pe punte, la comanda căpitanului, şi puneau mîna pe scote, căci nu aveau în grijă numai artileria, ci şi manevra corăbiei.

― Iat-o! strigă Adnana, arătînd cu mîna în zare. Printre două insule scunde, care parcă se trăgeau în lături, ca o cortină, se iviră cele trei colţuri ale bastionului.

Aşa cum se desfăşura marea în faţă, pînă acolo, n-ai fi zis că pune vreo piedică în calea corăbierilor. Dar cei ce ştiau să citească în valuri, îşi dădeau seama, din încîlcita lor unduire, ce colţi de stîncă erau ascunşi pretutindeni, ce spinări de piatră, ce ferăstraie cu zimţii ascuţiţi, să taie etrava, bordajul şi chila.

Anton Lupan şi Gherasim stăteau de o parte şi de alta a Adnanei, care ţinea cîrma.

― Recunoşti drumul? o întrebă, îngrijorat, căpitanul. Ea nu răspunse, ci clătină doar din cap, fără să-şi ia ochii de pe faţa mării. În clipa asta părea că îi pierise orice urmă de teamă, pe chipul ei se citea numai încordarea cu care urmărea drumul.

― Se vede ceva la tunuri? îl întrebă pe căpitan. Acesta cerceta insula cu ocheanul.

― Ciudat, dar nu mişcă nimeni!

― Pesemne am nimerit bine semnul de recunoaştere! Altfel s-ar fi pornit forfotă pînă acuma.

Vorbind, Adnana învîrtea de cîrmă, cu mişcări scurte – şi goeleta lăsa în urmă o dîră şerpuitoare. În unele clipe, în borduri, valurile dezgoleau cîte un colţ de stîncă, numai la douăzeci de paşi depărtare şi privindu-l, oamenii îşi dădeau seama ce s-ar fi întîmplat dacă bravul cîrmaci nu l-ar fi ocolit la vreme.

În clipele acestea, căpitanul se simţi ruşinat că nu avusese încredere de la început în priceperea Adnanei, la trecerea peste Mediterană, purtîndu-se cu ea nu cum te porţi cu un marinar vrednic, ci cu o domnişoară.

― În scrisoarea aceea era vorba de o corabie, zise Adnana, arătîndu-se nedumerită, în timp ce continua să strîngă cîrma cu aceeaşi înverşunare. Nu înţeleg unde poate să fie. Locul de ancorare e acolo, în stînga.

― Poate au ascuns-o după insulă, răspunse căpitanul.

― Nu; în partea cealaltă nu poate ajunge nimeni, recifele n-au mai lăsat un colţ liber.

Lăsaseră în urmă insulele care păzeau intrarea în radă şi pînă la ţărmul redutei nu mai rămăseseră decît cinci sute de metri. Piraţii erau acolo, aşteptîndu-i fără nici o bănuială. Dar printre ei se afla şi Pierre Vaillant, desigur împreună cu alţi prizonieri – şi dacă nu erau în lanţuri, în clipa cînd ar fi izbucnit prima împuşcătură, aveau să se arunce şi ei asupra paznicilor. Anton Lupan îşi cunoştea prietenul, şi chiar dacă nu l-ar fi cunoscut prea bine, din scrisoarea primită de Spînu se înţelegea limpede ce învrăjbit se purtase el în robie. Deci, pe lîngă puterile lor, întărite de puterea tunurilor, eliberatorii de pe Speranţa se puteau aştepta la un ajutor pornit chiar din mijlocul redutei.

Gîndind astfel. Anton Lupan continua să cerceteze cu ocheanul ţărmul şi întăriturile.

― Dar ce-i asta?! exclamă deodată, strîngînd mai tare ocheanul în mină. Ia te uită, un om spînzurat, pe stînca din mijloc!

Apoi simţi amorţindu-i mîna, amorţindu-i trupul şi inima. Dar dacă omul spînzurat era Pierre Vaillant, atins de răzbunarea piraţilor, pentru răzvrătirea lui, acum cînd nu mai aveau nevoie de el, cînd le terminase corabia?

― E şi-n dreapta unul, domnule! strigă Mihu, a cărui privire aproape că se lua la întrecere cu ocheanul.

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, manevrînd cu dibăcie şi pînă la insulă nu mai rămăseseră decît două-trei sute de metri. Mihu arătă cu mîna:

― Uite şi-n stînga încă unul!

― Doamne, dar aici pare că s-a dat o bătălie! murmură Anton Lupan, neştiind dacă să-i pară rău, sau să se bucure. Parc-ar fi nişte leşuri pe ţărm, tu vezi, Mihule?

Musul se urcă pe parapet, ţinîndu-se cu mîna de straiuri şi un timp nu răspunse, ci îşi încorda privirea, cercetînd ţărmul.

― Da, domnule! exclamă pe urmă. Sînt piraţi morţi, îi cunosc după turbane.

― Să nu fie o cursă! zise Adnana, căutînd cu ochii încordaţi drumul pînă la locul de acostare.

Aici, în radă, valurile erau mai liniştite, dar culoarea lor neagră-roşiatică, tot nu îngăduia să vezi stîncile ascunse, dacă nu le cunoşteai dinainte.

― Ai dreptate! încuviinţă căpitanul. Nu trebuie să ne pripim. Hei, Ismaile, fii gata cu tunurile. Şi voi, băieţi, pregătiţi-vă să luaţi puştile, dacă o fi nevoie!

Tunurile sînt bune de la o depărtare. Cînd ai ajuns în faţa duşmanului, puşca se dovedeşte mai folositoare, de aceea, fiecare tunar şi-o avea pregătită lîngă parapet, cu glonţul pe ţeavă, numai s-o ia la ochi şi să apese trăgaciul.

În clipa aceea, Negrilă, care stătea cu picioarele de dinainte pe parapet, lîngă Mihu, plimbîndu-şi ochii iscoditori de-a lungul insulei necunoscute, îşi ridică deodată capul în aer, adulmecă plin de nelinişte – şi deodată începu să urle. Urla într-un fel cum nu-l auzise nimeni înainte, nu cu furie, nu cu teamă, nu cu neputinţă, un urlet de jale care îţi rupea inima.

Şi-atunci, fiindcă pînă la ţărm nu mai aveau decît o sută de metri, văzură cu toţii că asupra insulei apăsa moartea şi pustiul, nu mişca nimic, nicăierea, numai cei cîţiva palmieri firavi care creşteau în pămîntul sărăcăcios, adus