― Insula e părăsită! murmură dezamăgit căpitanul.

― Au fugit! adăugă Adnana.

― Mai degrabă au fost izgoniţi, după semne.

Se vedeau acum limpede, pe ţărm, leşurile, se vedeau pe stînci tunurile adormite – şi vîntul aducea apăsător, în unele clipe, mirosul stîrvului.

― Par intrate în putrezire! urmă căpitanul, fiindcă ochii lui continuau să vadă, mintea să judece.

Dar nici ochii nu puteau să dezvăluie taina celor petrecute aicea, nici mintea nu putea să îl ajute şi el, deşi îşi ţinea firea, se întreba deznădăjduit, în ce parte a insulei va găsi leşul prietenului zăcînd pe recifuri.

― Fiţi gata pentru acostare! porunci, luîndu-şi datoria şi glasul căpitanului din obişnuinţă.

Oamenii se repeziră la pînze; oricît de temător ai fi fost, se vedea limpede, nu rămăsese fiinţă vie pe insulă, nu mai era nevoie nici de puşti, nici de tunuri.

Speranţa făcu o voltă sub mîna Adnanei, îşi puse prova în vînt şi, în timp ce velele fluturau liniştite, îşi lipi bordul drept de cheiul săpat în stîncă. La o sută de metri în pupa ei se vedea o bucată de plajă, şi după urmele lăsate pe ţărm, acolo era locul unde corabia piraţilor fusese dată la apă. Ceva mai sus zăceau mormane de cioplitură, capete de scînduri, buşteni, talaş, semnele lucrului care se desăvîrşise acolo. Dar corabia nu mai era aici, pornise – şi nu puteai şti în ce parte a lumii.

Primul care debarcă fu Negrilă. Înainte ca Speranţa să fi acostat bine, el sări peste parapet şi începu să alerge de-a lungul ţărmului, scoţînd într-una aceleaşi urlete.

În vîrful celor trei stînci ale bastionului, se vedeau spînzuraţii, legănîndu-se în bătaia vîntului – toţi aveau caftane, cum nu puteau să poarte prizonierii, ci numai paznicii lor, piraţii lui Spînu.

Peretele stîncii din stînga, unde pesemne fusese o grotă, era prăbuşit, dezvelind o adîncitură hîdă; după fumul risipit pe piatră, după forma rupturii, se vedea că în grotă se produsese o explozie cumplită, care desigur mişcase întreaga temelie a insulei.

Dar nu, degeaba îi stătea inima în cumpănă căpitanului, zbuciumîndu-se: toate stîrvurile aveau pe ele caftane, înnegrite de sîngele putred. Şi dacă zăceau aici, pare-se de multă vreme, în bătaia soarelui şi a vîntului, însemna că ei fuseseră învinşi, altfel, ai lor s-ar fi îngrijit să le facă morminte.

― Risipiţi-vă pretutindeni – le porunci căpitanul oamenilor – şi vedeţi dacă…

În clipa aceea, Negrilă, care alerga pe ţărm urlînd într-una, se opri deodată, cu urechile ciulite, cătînd către stînca din dreapta insulei, apoi îşi înfipse ghearele în nisip şi se aruncă într-acolo, lătrînd de data asta, în loc să urle – sub stăpînirea furiei.

― După el! strigă căpitanul, schimbîndu-şi porunca.

De sub peretele stîncii izbucni o împuşcătură şi glonţul se înfipse în piatra găunoasă a recifului, spulberînd-o în ochii lui Negrilă.

Cîinele făcu un salt în lături, se uită la ai săi, apoi se repezi iar înainte, continuînd să latre cu furie.

Un nou glonţ piui prin aer, o nouă zburătură de piatră îi tăie drumul, făcîndu-l să se prăbuşească în lături, de-a rostogolul.

― L-a lovit! strigă Mihu ducîndu-şi pumnii la gură. Dar Negrilă se ridică de jos, îşi scutură coama şi iar se repezi spre stînca de unde porneau împuşcăturile, săltînd strîmb de data asta, numai în trei picioare, al patrulea, un picior din faţă, ţinîndu-l chircit, semn că avea o vătămătură.

În faţa stîncii era un dîmb de piatră şi acolo cîinele se opri, trîntindu-se pe burtă, ca soldaţii care aşteaptă întăriri să vină din urmă.

Cîteva clipe mai tîrziu, întreg echipajul era alături, înconjurîndu-l, cu puştile sprijinite pe muchia dîmbului.

Sub peretele stîncii, luci o ţeava de armă, ascunsă printre tufişuri. Ieremia nu zăbovi, ci trimise unul din gloanţele lui care îi făcuseră faima; fierul puştii duşmane sări în sus, prefăcut în fărîme.

― Măi vere, să fii al naibii, dar bine ştii să iei linia de ochire! izbucni Haralamb, uitînd primejdia clipei.

Primejdie? Fusese!… Îndată ce se duseră şuierînd oţelele fărîmate, din spatele tufişurilor se ridică o arătare, un om odată, astăzi o umbră cocîrjată, cuprinsă de spaima jivinei încolţite care nu mai vede scăpare.

― Ţine puşca la ochi, Ieremie! porunci căpitanul. Voi haideţi după mine!

Şi ridicîndu-se, porni înainte, cu tot echipajul şi cu Negrilă şchiopătînd pe lîngă dînşii, scoţînd mîrîituri înăbuşite.

Cînd fură la zece paşi, arătarea, care îi urmărea tremurînd, cu privirile înnebunite, dădu să facă un salt în lături, o ultimă încercare de fugă, cu aceeaşi lipsă de judecată pe care o arată şi fiara cînd o împresoară vînătorii.

― Stai! strigă căpitanul.

Omul se prăbuşi la pămînt, dîndu-se cu fruntea de ţarină.

― Îndurare, stăpîne! gemu, cu un glas care-şi pierduse deprinderea vorbirii, glasul omului preistoric grăind prima oară.

― Cine eşti tu? îl întrebă căpitanul, vorbindu-i cum putea, în limba grecească pe care o folosise şi prizonierul.

Acesta răspunse, tremurînd, fără să-şi ridice fruntea din ţărînă:

― Abdulah!

Anton Lupan simţi în trup o tresărire.

― Tu eşti omul lui Spînu? Tu i-ai scris astă primăvară?

― Eu, stăpîne!

― Unde-i franţuzul?

― A fugit, nu e!

― Cînd a fugit?

― De trei luni, stăpîne.

― În iulie?

― Da, la 20 iulie, atunci a fost măcelul.

― Şi încotro s-a dus?

― Nu ştiu; fiţi îndurători cu mine!

Anton Lupan îşi simţea mintea tulbure; fireşte că arătarea din faţa lui nu putea să ştie încotro s-a dus prizonierul – dar ce se întîmplase în aceste trei luni, unde ajunsese Pierre Vaillant, cum de nu-i dăduse un semn de viaţă, cum nu îşi găsiseră urma?

― Ridică-te! îi porunci arătării.

Omul se ridică, arătîndu-şi trupul deşirat, ciolănos, cu pielea murdară ieşind prin zdrenţele caftanului. Părul îi crescuse lăţos, pînă pe umeri, iar barba îi acoperea chipul, nelăsînd să i se vadă decît ochii sălbăticiţi, rotindu-se în neştire.

― Eşti arab?

― Arab, stăpîne, dar am învăţat greceşte în insule, am fost mult timp acolo cu Spînu.

― Ia spune, cum s-a întîmplat, cum a fugit franţuzul? continuă Anton Lupan, punînd întrebările în neştire, căci adevăratul lui gînd era aiurea – cum să-l caute pe Pierre Vaillant, cum să-i găsească iar urma.

Nu-şi dădea seama dacă avea în suflet bucurie sau dezamăgire. Dacă prietenul său fugise, însemna că era liber şi îşi luase iar soarta în mînă, după ce aproape cinci ani i-o stăpînise Spînu. Dar încotro să pornească, în ce fel să-i ia urma, cînd între ei se aşternuse