iar timp lung, timpul din iulie pînă acum, şi sute, poate mii de mile. Cînd fugise el de aici, Speranţa se afla la Stambul, abia plecase de cîteva zile de la gurile Dunării. Dacă Pierre Vaillant i-ar fi ieşit în întîmpinare, la ce dată oare ar fi putut el să fie în Dardanele?… Dar nu, îi era peste putinţă să facă socoteli acuma…

Oamenii stăteau în jurul piratului, cu puştile în mîini, amuţiţi de uimire, neputînd să scoată un cuvînt, să întrebe, bănuind ce se întîmpla cu căpitanul, dar neştiind nici ei dacă să se bucure sau să se lase în prada dezamăgirii.

Numai Mihu rămăsese deoparte, îngenuncheat pe pietre, cu ochii înlăcrămaţi, mîngîind laba lui Negrilă.

― L-a atins glonţul, domnule! plîngea musul. Şi-l doare şi nu poate să spună!…

― Lasă-l, măi băiete! îl linişti Gherasim, socotind că faptele celelalte sînt mai însemnate decît rana cîinelui. O să-l îngrijim şi o să se facă bine. Doar nu i-o fi rupt osul!

― Ba da, nene Gherasime!

Tot plimbîndu-şi în neştire privirile asupra oamenilor, piratul ajunse cu ochii la Adnana şi văzîndu-o abia acuma, începu să tremure.

― Tu eşti Ad…

― Da, Abdulah! Mă mai ţii minte?

Pe chipul blînd al fetei se ivise o aspră şi crudă învrăjbire.

― Şi… şi Huseim?

― L-au mîncat rechinii!

Ochii piratului se măriră şi începură să se rotească iar în neştire. Soarele ajunsese în înaltul cerului, şi cu toată vremea toamnei, căldura, în mijlocul recifurilor încinse, ajunsese ucigătoare. Cînd venea cîte o adiere de vînt, în loc să aducă răcoare, purta mirosul de hoit, umplîndu-i de scîrbă pe oameni.

― Spune, ce s-a întîmplat aici? vorbi căpitanul.

― S-au răzvrătit prinşii, stăpîne: erau paisprezece, cu franţuzul, oamenii noştri dormeau şi i-au răpus cu viclenie…

Prin ochii rătăciţi ai piratului trecu limpede o undă de ură.

― Spune!

― Au gîtuit întîi santinela de jos, i-au luat caftanul şi puşca… Aşa, unul din ei a putut să ajungă pînă la grotă, unde ţineam pulberea; i-au pus foc şi p-ormă… A fost mare măcel, stăpîne!

― Voi cîţi eraţi?

― Treizeci şi şapte; au ucis doisprezece, pe căpetenii, afară de mine, i-au spînzurat sus, la tunuri, pe ceilalţi, răniţi sau teferi, i-au pus în fiare şi i-au dus cu dînşii pe corabie.

― Spînzuraţii de la Suez, Gherasime! spuse căpitanul.

― S-ar putea, domnule.

― Nu că s-ar putea; sînt sigur!… Spune, tu cum ai scăpat, păgînule?

― Am fugit înot pînă la insula de colo, am stat ascuns, că mă căutau anume pe mine – şi cînd i-am văzut plecaţi, m-am întors. Credeam că mai scăpaseră şi alţii – dar, cei care nu fuseseră luaţi, erau morţi, şi am rămas singur.

― De atunci stai aici?

― Da; am avut merinde…

― Şi ce aşteptai? Ce credeai că o să se întîmple?

― Nădăjduiam că o să vină Spînu.

― Spînu n-o să mai vină niciodată! L-au mîncat şi pe el rechinii!

Auzind această veste, prin ochii piratului trecu iar o undă de ură, apoi privirea i se împrăştie şi el se prăbuşi la pămînt, lovindu-se cu fruntea de ţărînă.

― Îndurare, stăpîne!

Anton Lupan aşteptă o clipă, înainte de a lua o hotărîre, îşi roti capul, cercetînd jalnica înfăţişare a insulei, palmierii firavi, tufişurile sărace, piatra recifului încinsă de soare, cele trei stînci ale bastionului, grota prăbuşită, leşurile putrezite, ale căror ultime miasme îi otrăveau plămînii… O clipă refăcu în minte încăierarea piraţilor cu prinşii, auzi parcă explozia depozitului de pulbere, împuşcăturile, răcnetele răniţilor, simţi sub picioare zguduirea adîncă la temelia insulei, îl văzu pe Pierre Vaillant – cum îl văzuse moş Ifrim atunci căţărîndu-se pe catarg, cu pistolul în mînă – îi urmări paşii, punîndu-şi pe goană asupritorii, slobozind după ei gloanţele puştii… Apoi, după huietul care însoţea în închipuirea lui toate aceste clipe, se lăsă o linişte adîncă – şi din mijlocul ei se ridică o muzică biruitoare, sunet de cornuri şi de trîmbiţe, şi-n acordurile ei văzu, parcă aievea, o corabie, cu pînzele întinse, pornind de la ţărm pe drumul eliberării.

Şi această muzică triumfătoare şi această imagine a biruinţii, trezi în el toate speranţele ostenite în clipele dinainte.

― Luaţi-l, băieţi! porunci, arătînd omul prăbuşit în ţarină. Toată lumea pe bord, repede! Nu mai avem nimic de făcut aicea.

― Şi încotro pornim, domnule? întrebă cîrmaciul, aplecîndu-se să-l ia în braţe pe Negrilă.

― După Pierre Vaillant, Gherasime!

 

În aceeaşi zi, Speranţa naviga înapoi, spre Suez, lăsînd în urmă insula blestemată şi mirosul stîrvurilor.

Căpitanul stătea la cîrmă, de veghe stătea Adnana, piratul, legat în frînghii lîngă catargul de la prova, îşi plimba asupra punţii privirile rătăcite, oamenii, osteniţi, se odihneau la umbra pînzelor. Negrilă zăcea pe bocaport, cu piciorul în faşa însîngerată prins între două scîndurele, iar Mihu, aşezat alături, îi mîngîia coama, şoptindu-i la ureche cuvinte pe care nu le auzea nimeni.

Aşa naviga goeleta noastră la ora acea.

Făcuse aproape o mie cinci sute de mile ca să ajungă aici – o lună de zile – şi încă pe atît îi cerea înapoierea, iar o mie cinci sute de mile înseamnă nopţi nedormite, luptă cu furtunile, apăsătoare zile de acalmie, pînze şi parîme rupte, sute de ore de veghe, sute de ore de încordare şi de nelinişte – o, dar înseamnă atîtea! Şi la capul drumului, după ce oamenii îşi oţeliseră inimile să calce sălaşul celor mai sîngeroşi piraţi din lume, nu ca să ridice de pe insulă vreo comoară, nici să secere grîu, ca să aibă de pîine, nici să adune fructe, spre a-şi potoli arşiţa gurii, nefiind de găsit acolo decît un prieten – se întorceau azi, istoviţi, spre a face alte o mie cinci sute de mile, fără nici un folos, ai fi zis, pentru nimeni.

Nu, Speranţa nu-şi izbîndise ţelul călătoriei, dar împlinise pînă la capăt poruncile din cartea cea mare a prieteniei!

CAPITOLUL  XVI

Cîntecul sirenei

La 21 octombrie, opt zile după ce părăsise insula piraţilor, Speranţa acosta din nou la cheiul Suezului, şi în timp ce Gherasim se ducea la poliţie, să cheme paza spre a lua în primire pe ultimul pirat al lui Spînu, Anton Lupan se repezea la Căpitănie.

― Ce, v-aţi şi întors de la Berbera? îl întrebă căpitanul portului, privindu-l mirat.

Nu uitase de trecerea Speranţei pe aici, acum două săptămîni de zile, din motive care se vor vedea.

― Nici n-am fost la Berbera, ci în arhipelagul Şeiharat.

La auzul acestui nume,