― Şeiharat!… Insula Musarah!… De-acolo a venit şi franţuzul acela, Pierre Vaillant, care i-a răpus pe piraţi!

Fu rîndul lui Anton Lupan să exclame:

― Pierre Vaillant?!…

― Da, domnule, răspunse căpitanul portului, nebănuind ce furtună de gînduri şi de simţăminte stîrneau în noul venit vorbele sale. A trecut pe aici la sfîrşitul lunii iulie: dacă vreţi am să mă uit în registru şi vă pot spune data exact.

Zicînd, deschise registrul, care de altminteri se afla în faţă, şi nu-i trebui mai mult de cîteva clipe să găsească o anumită filă.

― Întocmai; la 28 iulie. Venea din insula Musarah, şi a adus douăzeci şi şase de piraţi pe care i-a predat poliţiei. Judecata lor a durat mult, pînă să se adune toate mărturiile – şi acum trei săptămîni, douăzeci şi cinci din ei au fost spînzuraţi; numai pe unul, fiindcă avea mintea rătăcită, judecătorii l-au cruţat, punîndu-l sub pază, la spital.

― Şi Pierre, Pierre Vaillant, domnule? Spuneţi-mi, ce ştiţi despre el, îl caut de peste patru ani, încotro a plecat?

― La Stambul, după declaraţia sa; iată, scrie în registru… A dovedit cu martori că goeleta cu care a venit din insulă era lucrată de el şi a înscris-o la noi sub pavilion francez…

― Era o goeletă?

― Da; sub numele L’Esperance.

Pierre Vaillant şi L’Esperance! Două nume care se îngemănau, trezind în urechea lui Anton Lupan aceeaşi muzică, aceleaşi sunete biruitoare, de cornuri şi de trîmbiţe, pe care o auzise parcă răsunînd deasupra jalnicului peisaj al insulei Musarah, cînd aflase că prietenul său a scăpat… Se uita la căpitanul portului parcă nu-l vedea.

― Un vas foarte frumos, domnule, şi foarte bine lucrat! continua acesta, între timp, fără să simtă nici acum frămîntarea omului din faţa sa. Încă era să vă spun de rîndul trecut, că semăna cu vasul dumneavoastră – şi, ce e mai ciudat, chiar numele li se potriveau, dar eraţi foarte grăbit şi aţi plecat.

Aici, căpitanul Speranţei făcu ochii mari.

Dacă i-ar fi spus!… În loc să se găsească la Suez, azi ar fi fost în drum spre Dardanele, spre Marmara, cinci sute de mile mai aproape de Pierre Vaillant. Dar nimeni nu era vinovat – cartea prieteniei îi poruncise să meargă înainte, şi el făcuse drumul pînă la cap.

― Şi cu ce bani a plecat?

― A, i s-a dat numaidecît o treime din prada luată de la piraţi; o adevărată comoară, domnule. E drept că a împărţit-o cu ceilalţi oameni scăpaţi, totuşi, se poate spune că i-a rămas destul ca să fie aproape bogat.

― Şi ceilalţi ce s-au făcut? Ce fel de oameni erau?

― Toţi marinari; şase din ei – iată-i înscrişi aici, s-au îmbarcat pe L’Esperance, ceilalţi pe felurite vapoare; doi din ei, un englez şi un italian, care erau bolnavi, au zăcut aici, în spital, pînă prin septembrie. Ştiu cînd s-au făcut bine, fiindcă au trecut pe la Căpitănie, să-şi vizeze cărţile de marinar înainte de a se repatria.

― Deci nu mai e aici nici unul din oamenii cu care a venit Pierre Vaillant?

― Nici unul; toţi au plecat.

― Mulţumesc, domnule căpitan!

Anton Lupan nu mai avea de ce să întîrzie – aflase tot ce putea să afle, şi chiar dacă ar mai fi putut să afle ceva, pe el nu-l mai interesa să ştie decît încotro să apuce spre a-l găsi pe Pierre Vaillant. Desigur, spre Stambul – dar toamna, drumul era greu, asta însemna încă o lună de navigaţie – şi din august, cînd probabil ajunsese acolo prietenul său, pînă la sfîrşitul lui noiembrie, cînd putea să ajungă Speranţa… Şi totuşi, nu-i rămînea de făcut altceva.

Ieşind de la Căpitănie, se duse în grabă la biroul telegrafului şi trimise trei cablograme, la căpităniile porturilor din Stambul, Gallipoli şi Pireu, locurile unde bănuia că, la rîndul lui, prietenul său îl căuta:

― „Pierre Vaillant – goeleta L’Esperance. Sînt în drum de la Suez spre Arhipelag. Oriunde ai fi, trimite depeşă la Gallipoli, ca să ştiu unde te găsesc”.

Întorcîndu-se pe chei, văzu o gloată de felahi, poate cei de rîndul trecut, cărînd de pe bord tunurile, ghiulelele şi pulberea. Ismail se uita după ei şi părea foarte mîhnit că îşi pierdea funcţia mai-marelui peste tunari.

― Cît ai luat pe ele, Gherasime? întrebă Anton Lupan.

― Întocmai cît ai dat dumneata; n-am pierdut nici un ban. Pleacă un bric grecesc spre sud şi-l cunoşteam pe nostrom, aşa că l-am rugat să nu fie avar, că nu dă de la el, ci de la căpitan.

Căpitanul păşi pe punte:

― Băieţi, pornim chiar azi! Ismaile, ia bani de la Gherasim, şi cumpără provizii pentru o lună de zile, drum fără escală, hai!

― Unde mergem?

― La Stambul, dacă nu l-ai uitat!

― Aman, aman!

Şi deodată, un ochi al bucătarului se înfricoşa, în vreme ce altul se veselea – acum ştiau cu toţii de ce – şi mai cu seamă tîlharul de Haralamb!

În timp ce Ismail cu ajutoarele sale coborau pe schelă, să meargă după merinde iar ceilalţi făceau pregătirile de plecare, Anton Lupan se apropie de Adnana.

Fata stătea pe bocaport, mîngîindu-l pe Negrită, care scîncea mulţumit de mîngîierea ei, întristat că, aşa cum era oblojit la picior, nu mai putea să zburde cu ea.

Căpitanul se aşeză alături.

― Adnana, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut! Te-ai arătat curajoasă şi pricepută şi-ţi cer iertare că am aşteptat prea mult pînă să-ţi încredinţez cîrma… Ţi-am făgăduit să te duc acasă, dar noi trebuie să facem un ocol mare. Spune-mi, vrei să te îmbarci pe un vapor care pleacă la Marsilia?

Prin ochii fetei trecu o umbră de mîhnire şi-o zvîcnire ce spaimă care se ascunseră, amîndouă, sub lungile-i negre gene.

― Nu mai aveţi nevoie de mine? întrebă ea, fără să-şi arate privirea, avînd în glas, cum avuseseră ochii, acelaşi amestec de mîhnire şi spaimă.

Dacă aveau nevoie de ea? Iată, la asta nu se gîndise de loc căpitanul. Şi privind-o acum, cu stăruinţă mai mare, ştiind că ea nu poate să-l vadă, pe chipul lui se aprinse o lumină ciudată, care ar fi putut să semene cu zîmbetul mulţumirii. Dar de unde îi venea mulţumirea parcă-i era frică să se gîndească, el, căpitanul, care nu se temuse de alte primejdii, nespus mai mari decît marea primejdie a