― Ba da, avem nevoie! răspunse, cu întîrziere. Credeam că ai vrea să ajungi mai repede la Marsilia.

Nu, Adnana nu vroia să se ducă înainte, fără să stea să mai spună pricina; clătină numai din cap, păstrîndu-şi ochii ascunşi sub gene – şi Speranţa porni, în aceeaşi zi, străbătu canalul, ieşi în Mediterană, îşi începu zig-zagurile largi, ca să se apropie de Egee. Zburau pe sus păsările călătoare, cocorii şi rîndunelele, vestind venirea toamnei în locurile de unde porneau ele, numai că aici, aerul nu se asprise, dormea tot în hamac căpitanul, afară, şi nici fata nu cobora în cabină.

Şapte sute de mile aveau de mers ei, de la Port Said pînă la Dardanele – şi, cu vînt bun, le-ar fi făcut într-o săptămînă. Dar acum bătea vîntul nordului, mai cu seamă, împiedicînd navigaţia şi istovind oamenii.

Navigaţia cu vînt potrivnic înseamnă lungi ocoluri, surdă nemulţumire în sufletul echipajului, lupta cîrmaciului cu busola, să mai cîştige un grad, cînd prova, abătută potrivnic, e gata să piardă două – o! dar înseamnă multe, o lună de navigaţie toamna, spre nordul Mediteranei!

În ziua cînd dubla pe la apus insula Rodos – era 9 ale lunii noiembrie – începu să plouă, ploaie rece, aşa cum o cunoşteau oamenii de la ei de acasă, şi nu mai fu cu putinţă să rămînă pe punte nimeni.

Anton Lupan făcu sfat cu cîrmaciul, scărpinîndu-se amîndoi în creştet, încurcaţi, în ploaia subţire.

― Unde-o culcăm pe Adnana, Gherasime?

Era mare cabina de la pupa şi avea două paturi, la o nevoie, dar cîrmaciul, deşi trecut prin grele vîltori în viaţă, îşi păstrase curat sufletul lui aspru, încît înţelegea legile bunei-cuviinţe şi ale sfielii, care se citeau acum pe chipul căpitanului.

― Păi, ştiu eu, domnule?! Să doarmă ea în cabina noastră, iar noi ne-om culca în hambar, peste butoaiele alea.

Altceva, ce-ai fi putut face? Oamenii nu se răzvrătiră, îşi luară saltelele, boarfele şi se mutară în magazie, lăsînd cabina cu şase paturi, unui singur suflet, Adnanei. Doar Haralamb, fiindu-i alta firea, nu înţelegea această orînduire, dar nici nu îndrăznea să scoată o vorbă, că îndată l-ar fi luat la rost Ieremia.

Cu asta, de bine, de rău, se descurcaseră oamenii, numai cu vremea le fu peste putinţă să se descurce de aci încolo. Pornise vîntul de nord, rece şi cu rafale, şi ceea ce înainta într-o zi Speranţa, prea des se întîmpla să piardă în ziua următoare. De multe ori, ca să nu nimerească pe coaste stîncoase, trebuia să ia drumul înapoi şi să se adăpostească pe după insule, aşteptînd vînt mai bun, care însă părea că întîrzie.

În sfîrşit, la 25 ale lunii, aflîndu-se la sudul insulei Chios, şi văzînd că va fi mare caznă cu ultimele zeci de mile, tocmai acum, cînd crescuse nerăbdarea într-însul, făcîndu-l să se frămînte ca pînzele sub vînt cu rafale, căpitanul nu mai avu încotro şi se legă de pupa unui vapor care mergea spre Dardanele.

Dar nici vaporul nu era prea vrednic, pufăia greu, scotea fum mult, trimiţîndu-l pe puntea Speranţei, pînă atunci neatinsă de asemenea necurăţenii – şi nu făcea decît trei-patru mile pe oră. Contenise ploaia, în schimb se lăsase răceală umedă în aer şi oamenii, nepregătiţi cu îmbrăcăminte de iarnă, dîrdîiau prin unghere.

Toate încercările îşi au totuşi o margine; după ce străbătuse anevoie Dardanelele, vaporul, trăgînd goeleta românească în urmă, ajunse la Gallipoli în prima zi a lunii decembrie. Anton Lupan sări în barcă şi în cîteva minute era la Căpitănie. Fireşte, mai întîi se uită pe tabla vaselor pierdute şi, încredinţîndu-se dintr-o privire că vasul lui Pierre Vaillant nu era acolo, îşi simţi inima uşurată.

― Goeleta Speranţa de la Port Said, spre Stambul! zise intrînd în birou şi întinzînd actele. Dacă-mi îngăduiţi, domnule căpitan, aş vrea să mă uit în registrul vaselor.

În ioc să-i răspundă, slujbaşul Căpităniei îl privea ca pe unul venit de pe lumea cealaltă.

― Speranţa. Nu se poate! S-a înecat în iulie, a pierit, nu se mai ştie nimic de ea, n-a ajuns la destinaţie…

― Domnule! îl opri călătorul. Dovadă că nu s-a înecat, iată-mă aici, împreună cu vasul şi cu tot echipajul!

Cîteva clipe, omul din faţa sa îşi clătină capul, pe urmă se uită la Anton Lupan, se uită la acte, îşi aruncă ochii pe geam, în radă, unde corabia se legăna la ancoră şi clipi din ochi, neştiind ce să creadă.

― Nu s-a înecat?… Se poate, se poate!…

Dar din glasul lui se vedea că încă stăruia în el îndoiala, făcîndu-l să se întrebe dacă nu cumva căpitanul acesta era fantoma altuia.

― Îngăduiţi-mi, domnule – repetă Anton Lupan – să mă uit ta registrul vaselor; vreau să văd cînd a trecut spre Stambul goeleta L’Esperance.

― N-a trecut! răspunse slujbaşul.

Anton Lupan simţi ameţeală; era oare cu putinţă ca Pierre Vaillant să fi rătăcit drumul, să fi naufragiat, fără să vină vreo ştire despre el în atîtea luni de zile, fără să se afle? Oare el trebuia să rămînă învăluit în taină toată viaţa?

― N-a trecut! repetă slujbaşul, care între timp deschisese registrul şi se oprise la o filă în urmă. Sigur că n-a trecut. Iată: „goeleta L’Esperance, comandată de Pierre Vaillant, venind de la Port Said, fără marfă…

Dacă nu i-ar fi fost teamă de închisoarea turcească, Anton Lupan s-ar fi repezit la el să-l sugrume.

― Asta este! strigă, aplecîndu-se peste masă. De ce-mi ascunzi adevărul?

― N-a trecut, domnule!

― Dar o văd în registru!

Slujbaşul îşi păstra o linişte care ar fi putut să te înnebunească.

― Este în registru, dar nu s-a dus la Stambul, ci a plecat înapoi după o jumătate de oră.

Anton Lupan tăcu, fiindcă nu-şi găsi numaidecît glasul.

― Primul lucru pe care l-a făcut căpitanul – continuă nespus de liniştit omul din faţă – a fost să controleze registrul vaselor.

― Da, şi?

― Şi?… Vedeţi, goeleta L’Esperance este trecută la fila 258, sosită de la Port Said, în ziua de 15 august.

― Şi?

― Şi… Şi ajungînd la a unsprezecea filă în urmă, fila 247, iat-o, căpitanul a fost cuprins de o nervozitate la fel ca a dumneavoastră…

― Da; şi pe urmă?

― Vă sfătuiesc să vă cruţaţi inima! zise slujbaşul, privind-şi cu îngrijorare oaspetele. O aud cum bate!

Anton Lupan nu se mai putu stăpîni,