― Şi? Ce s-a întîmplat pe urmă?

― Pe urmă? Căpitanul văzînd în registru numele dumneavoastră s-a uitat încotro aţi plecat cu vasul şi a pornit numaidecît într-acolo.

― La ce dată se întîmpla asta?

― La 15 august, domnule. V-am mai spus o dată! Anton Lupan simţi o greutate rece în moalele capului.

În zilele acelea, Speranţa se întorcea de la Bir-Sanjé, peste Mediterana, după ce urmărise piraţii. Sosise la Pireu abia la sfîrşitul lunii pe cînd Pierre putuse să fie acolo pe la 20 august… Deodată simţi că mintea i se luminează; cînd sosise la Pireu L’Esperance, Speranţa era trecută de mult pe lista vaselor pierdute, de mult îi vestise pieirea John Tennyson şi kir Nicolachi… Da, oricît ar fi fost de nedrept jocul sorţii, oricîte nădejdi le-ar fi surpat iarăşi şi unuia şi altuia, Pierre Vaillant crezuse că e pierdută Speranţa şi… şi… Oare plecase mai departe, spre Marsilia, spre Saint-Malo?… Dar de ce nu făcuse cercetări, de ce nu aşteptase?

― Domnule – vorbi căpitanul portului, fără să-şi dea seama ce deznădăjduit era căpitanul Speranţei – goeleta L’Esperance a mai venit aici încă o dată.

― Cînd? întrebă Anton Lupan, ridicînd repede capul.

― În septembrie, da, priviţi, la 25, venea de la Skyros, am aflat că umblase prin tot Arhipelagul.

Anton Lupan încercă să fie liniştit, să gîndească; la 25 septembrie, Speranţa naviga spre Port Said – el şi Pierre Vaillant se căutau unul pe altul şi soarta nu le îngăduise să se întîlnească.

― Nu ştiţi ce a făcut după aceea?

― Nu, domnule; a stat aici pînă a doua zi, la 26, şi pe urmă a ridicat ancora.

― Unde-i biroul telegrafului? întrebă căpitanul Speranţei.

― La capul cheiului, în clădirea aceea nouă, înaltă. Cînd să iasă pe uşă, Anton Lupan se pomeni strigat, cu o voce sfioasă:

― Domnule!

Căpitanul portului îl privea îndoit, pe deasupra ochelarilor, cu capul aplecat într-o parte:

― Domnule, v-am trecut în registru dar… dar e sigur ca nu v-aţi înecat, e sigur că… sînteţi dumneavoastră?…

* * *

Venise iarna în nord, dar Mediterana era încă blîndă şi albastră şi vîntul care dincolo de Balcani, de Alpi, biciuia aspru obrajii, aici întindea molcom pînzele Speranţei.

Rămăsese în urmă Pireul, capul Matapan – şi coastele de sud ale Italiei erau nu departe, în faţă.

― O să mergem la Marsilia, să descărcăm marfa lui kir Nicolachi, spusese căpitanul la Gallipoli, fără să le mai lămurească oamenilor de ce făceau calea întoarsă.

― Şi-apoi, domnule? întrebase cîrmaciul.

― Nu ştiu, Gherasime! Om vedea ce-o fi mai departe. Niciodată nu-l văzuseră oamenii pe căpitan aşa de nehotărît, de obosit, cu privirile aşa de împrăştiate.

Da, era obosit căpitanul, după cincisprezece ani de cînd gîndea la acea călătorie şi pusese în joc totul s-o înfăptuiască. Nu mai avea putere să se gîndească nici la Ţara de Foc, nici la Darwin, nici la moş Léon, nici la Pierre Vaillant, nici la L’Esperance.

Dăduse de la Gallipoli o depeşă la Saint-Malo, socotind că prietenul său, ostenit şi el, se întorsese acasă:

„Sosesc la Marsilia, în primele zile ale lunii ianuarie”.

Şi altceva nu mai avusese putere să facă…

Ocolise Pireul, unde nu avea ce să caute – spre liniştea lui Haralamb, care îşi părăsise cam hoţeşte nevasta lui de o noapte. Şi dacă nu l-ar fi ocolit, şi dacă ar fi acostat iarăşi la cheiul unde îşi avea Haralamb cafegioaica, n-ar fi avut nimic nou să afle. Poate s-ar fi nimerit iarăşi pescarul acela la pupa Speranţei – şi dacă de data asta, în locul lui Ismail i-ar fi auzit însuşi Anton Lupan vorbele ciudate, ce-ar fi putut să înţeleagă el mai mult decît că da, într-adevăr, trecuse pe aici o corabie care semăna întocmai şi întocmai cu Speranţa.

Dar acum Anton Lupan ştia mai multe, ştia că goeleta aceea se numea L’Esperance – şi plecase cu Pierre Vaillant mai departe.

Nu mai avea putere să facă nimic căpitanul, nu mai vroia să gîndească, îi arătase prea multă împotrivire soarta, erau toate istovite în el, şi sufletul, şi oasele, şi nervii, şi judecata. Nu se mai uita în cărţi, nu mai scria în Jurnalul de Bord decît datele însemnate, stătea la cîrmă în rînd cu oamenii, cînd îl punea nostromul, acesta avînd datoria să ţină socoteala carturilor, dar altminteri părea că îi e străină şi corabia şi soarta ei viitoare. Ai fi zis că nu mai vede pe nimeni, nici măcar pe Negrilă, care venea în fiecare dimineaţă la el, şchiopătînd, să-i ureze zi bună. Doar asupra Adnanei îşi oprea uneori privirea, aşa cum stătea ea pe tendă, deasupra hambarului, şi-atunci parcă i se pornea mişcare în suflet, fiindcă şi ochii îi erau mai vii, şi culoarea obrazului mai înviorată.

Dar îndată ce simţea oameni în preajmă, îşi ascundea ochii ca flăcăiaşii, şi iarăşi rămînea posomorît toată ziua.

Era vreme caldă în sudul Italiei, dormea iar în hamac căpitanul, lăsîndu-i Adnanei cabina, dar ea, ca şi mai înainte, se simţea mai la îndemînă să-şi facă, micuţ, culcuşul pe punte.

Şi-acum se mai spăla ea dimineaţa, după cearceaful întins între sarturi, fără să se teamă de apa aspră acuma, fiindcă mult mai multe asprimi îndurase pe vremuri şi nu-i pria de fel viaţa dulce şi cocoloşită.

Iar oamenii, în clipele cînd uitau ciudata stare a căpitanului, se învîrteau din nou pe lîngă dînsa, neştiind care şi cum să i se arate mai chipeş în faţă.

Şi astfel, goeleta noastră se apropia de Marsilia, fără ca echipajul să fi aflat ce are să fie după aceea, fără ca în sufletul lui Anton Lupan să se fi arătat limpezirea.

Trecu Speranţa şi prin strîmtoarea Messinei, de unde se întorsese din drum în septembrie, trecu şi pe sub munţii Nebrodici, dar aceştia nu-şi mai trimiseră rafalele, nu se mai lovi Ismail în creştet, nu-şi mai vătămă rotula Adnana şi nu fu nevoie să-i îngrijească Anton Lupan genunchiul, asemuindu-l cu mărul din vîrful catargului…

În seara aceleiaşi zile, după ce micul arhipelag al Liparelor rămăsese în urmă, corabia se aşternu la drum, pe o mare fără hulă, continuîndu-şi navigaţia pe atît de liniştită, pe cît de tulbure era sufletul căpitanului.

Luna răsărea un ceas după apusul soarelui în seara aceea, astfel încît crepusculul stărui multă vreme pe unde, ştergîndu-şi treptat culorile, de