la roşul aprins al carminului, pînă la ruginiul închis al frunzei putrede. Iar acestea se petreceau sub un cer limpede, fără urmă de nori care să-l păteze, de n-ai fi zis că e luna aspră a iernii, cînd în ţara de unde venea echipajul se învîrtejeau ninsorile.

O vreme fu întuneric şi velele fluturară, cu îndoială şi nelinişte, de parcă ar fi simţit şi ele starea din sufletul căpitanului la ora aceea.

Anton Lupan stătea aplecat peste parapet, nefiindu-i lui cartul la cîrmă şi cerceta marea cu o stăruinţă ciudată, aşteptînd poate să se ridice glasuri argintii dintre unde. Oare nu aici, în marea Tireniană, undeva, departe, spre coasta Italiei, se afla insula Capri, sălaşul sirenelor care încercaseră să-l ademenească pe viteazul Ulyse?…

Nu-şi dăduse seama cînd a răsărit luna, dar, întorcînd capul, văzu că pînzele, pînă atunci negre, luceau ca argintul. Ceva mai încolo o zări pe Adnana, aplecată deasupra parapetului, ca şi dînsul, privind marea şi ea cu aceeaşi stăruinţă. Şi iată că deodată, urechea îi prinse o melodie domoală şi dulce – un cîntec din ţara ei îndepărtată, acelaşi pe care fata îl cînta dimineaţa pe punte, care însă acum suna altfel, mai cald, mai ademenitor, mai tainic. Îl cînta încet, fără cuvinte – şi poate credea că în freamătul mării nu-l auzea nimeni. Dar oare era glasul ei, sau un glas care se ridica dintre unde?

Căpitanul ascultă cu luare aminte… Oamenii, strînşi roată în jurul catargului de la prova, vorbeau între dînşii ceva pe şoptite… De unde, de unde venea cîntecul, nu era oare o amăgire a mării?

Nu, la un timp desluşi fără putinţă de îndoială, glasul Adnanei, nevinovat ca al unei copile, dar de ce cînta tocmai aici, în apele pe care fugise Ulyse?

Anton Lupan se frecă la ochi şi se îndreptă spre cîrmă, scuturîndu-se ca de atingerea unei mîini vrăjite.

Şi de ce veni tocmai acum Mihu, tîrşîindu-şi cizmele prea mari, pe punte, să-l întrebe, cu o sfială care te punea pe gînduri:

― Domnule, ce-i aceea o zirenă?

― Poate sirenă, Mihule. Zirenă cred că spune numai Ismail, care ne poceşte graiul.

― Păi chiar el a spus. Auzi, cică Adnana i-o zirenă şi-o să ne facă încurcătură!

Căpitanul începu să rîdă, rîs mînzesc, cum ar fi spus Haralamb care vedea multe al ciorilor şi nu avea obiceiul să cruţe pe nimeni; apoi, deodată rîsul îi împietri pe buze şi bătăile inimii îşi schimbară ritmul…

Dar Speranţa îşi urma netulburată drumul, străbătînd marea lui Ulyse… Treceau orele, nopţile, zilele… Adnana îşi făcea cuminte cartul, apoi îşi găsea un colţişor unde se aşeza tăcută, fără să tulbure pe nimeni.

A patra zi, la răsăritul soarelui, corabia intră în strîmtoarea Bonifacio, lăsă stîncile Corsicei în dreapta, în stînga lăsă colinele şi munţii îndepărtaţi ai Sardiniei – şi merse mai departe, fără de oprire.

Erau stînci pe mări, erau şi piraţi, îi înfruntaseră, se ştie, dar mai rămăseseră oare şi sirene?

Dimineaţa, Adnana se spăla pe punte cu părul înnodat în creştet, îngînînd acelaşi cîntec care seara părea altul, mai ademenitor, mai dulce. Altminteri ai fi zis că nimic nu tulbura drumul Speranţei în zilele acelea. Numai că Anton Lupan păstra vechea tăcere şi îngîndurare, iar oamenii şoşoteau între dînşii, clătinînd din cap, aruncîndu-şi ochii cînd la el, cînd la Adnana.

În ultima zi a anului, o dată cu amurgul, în dreapta bompresului se văzură insulele Hyères, apoi coasta Franţei şi luminile Toulonului, care plutiră în depărtare, pînă la miezul nopţii, cînd Capul Sicie le şterse cu umbra lui plumburie…

Erau stînci pe mare, erau şi furtuni, şi mii de primejdii şi, pare-se, mai erau şi sirene! Dar sirena de pe puntea Speranţei avea să debarce la Marsilia – şi Ismail, în care se treziseră aşa, dintr-o dată, virtuţi neobişnuite, se grăbea să-i adune lucrurile în boccea, ca vraja să coboare pe mal, o clipă mai devreme…

* * *

A doua oară îşi vedea Anton Lupan Speranţa pusă pe tabla vaselor pierdute. Domnul Lambrinis, importator din Marsilia, vestise de mult la Căpitănie că vasul se pierduse în Mediterană, cu întreaga încărcătură, trimisă de la Pireu de kir Nicolachi, trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline.

Dar numele Speranţei scris acolo, pe tabla de doliu, pe care marinarii o citeau cu capetele descoperite, nu stîrni în sufletul căpitanului nici un fel de simţăminte. Acum îi era gîndul aiurea, lăsase pentru mai tîrziu grija vămii, a Căpităniei şi străbătea cheiurile portului vechi, ducînd-o spre casă pe Adnana.

Aici, îndată ce treceai liniile, se deschidea piaţa frînghierilor sub un cer de iarnă care părea cerul primăverii. Dar nu se mai îmbulzeau marinari şi căpitani de corăbii – şi piaţa părea aşa de micşorată acuma! Acum Adnana îi vedea marginile colea, aproape, umbrite de castanii desfrunziţi – şi ea care crezuse că acest domeniu al copilăriei nu avea margini! Numai castanii îşi păstraseră mărimea, încolo totul scăzuse, intrase în pămînt, se tocise. Iar inima ei bătea tare, chinuită, ridicîndu-i o cută de durere în colţul gurii. Mergea cu Anton Lupan alături, străbătînd piaţa însorită. El o ţinea de braţ, prima oară – şi umerii li se atingeau, cu o sfială întrebătoare şi nelămurită.

― Cînd plecaţi mai departe? vorbi Adnana, fără să-l privească.

El îşi vedea umbra lingă a ei, legănîndu-se şovăitoare pe caldarîmul pieţei, şi se gîndea că îndată, la prima stradă, la a doua, umbrele au să li se despartă.

― Nu ştiu, răspunse după o zăbavă.

Fata întoarse capul. Simţise în glasul lui tristeţe, şovăire, îndoială – şi toate dintr-o dată!

― Îndată ce descărcăm marfa, o să fac un drum cu trenul pînă la Saint-Malo, urmă Anton Lupan, fără a avea hotărîrea să-şi ducă gîndul mai departe.

Da’ unde erau frînghierii? Unde erau căpitanii de corăbii, marinarii?… Da, în port se vedeau mai multe vapoare decît veliere… În zece ani, piaţa se schimbase. Pe tarabe se vindeau fructe şi legume; din loc în loc erau cuşti cu orătănii. Numai ici-colo, în uşa unei prăvălii scunde, atîrna un colac de parîme.

― Iată bulevardul! zise Adnana, arătînd în faţă, cu o tresărire.

Apoi se opri, şovăitoare, căci parcă şi bulevardul se schimbase, în casa din colţ era o brutărie, în faţa căreia, dimineaţa, cînd pleca la şcoală,