un bătrîn cu barba în fuioare citea Biblia, pe un scăunel, lîngă coşul cu franzeluţe albe. Coşul era acolo, şi scăunelul – şi franzeluţele, de cinci şi de zece centime bucata, nu se scumpiseră, dar în locul bătrînului stătea o femeie posomorită, cu capul într-o bonetă plină de dantele, cu şorţul negru pătat de făină.

Un băiat cu ghiozdanul în mînă, urmat de un căţeluş alb, şchiopătînd de unul din picioare, se opri în faţa coşului, puse un gologan în poala vînzătoarei şi, după ce căută din ochi, luă o franzeluţă care i se păru mai rumenită. Căţeluşul aştepta alături, răbdător şi plin de demnitate, ţinîndu-şi piciorul vătămat în aer. Băiatul rupse franzeluţa în două, cîntări bucăţile în palmă, şovăi cîteva clipe, apoi i-o întinse pe cea mai mare şi se despărţiră, unul pornind spre şcoală, altul înapoi spre casă, şchiopătînd pe trotuarul plin de soare.

― Ai văzut? întrebă Adnana.

― Da, însă aş vrea ca asta să nu te înşele, acum cînd te întorci între oameni. Unii împart pîine, alţii pietre – şi aşa cum fac cu cîinii…

Ciudat ce de mulţi cîini şchiopătînd întîlneşti cîteodată!

― O să-mi fie dor de Negrilă! zise fata deodată, schimbînd vorba, ca şi cînd ar fi vrut să-l împiedice de a-şi spună gîndul pînă la capăt.

El micşoră pasul şi o întrebă, cu vocea mai tremurată:

― Adnana, ţi-e teamă să te întorci acasă?

― Da; mi se pare că aici e o viaţă de care m-am despărţit pentru totdeauna. N-am să mai găsesc pe nimeni…

Iar după o clipă, adăugă, aproape cu spaimă:

― Nici chiar pe mine… Mi se pare că nu mai sînt eu… Nici nu mai ştiu, înainte am avut tot părul meu, tot ochii ăştia, m-a chemat tot Adnana?…

Se oprise în mijlocul trotuarului şi aşa cum stătea aici, în locurile unde copilărise, la cîteva sute de paşi de casă, aşa cum se uita în jur, la copaci, la oameni, la Anton Lupan, părea o fiinţă dezrădăcinată.

Căpitanul Speranţei îi cuprinse braţul:

― Eşti obosită, Adnana. Ştii, chiar dacă te-ar fi chemat altfel altădată, mie îmi place numele tău de astăzi.

Ea ridică ochii şi îl privi, parcă neauzindu-i vorbele, nevenindu-i să creadă.

― Şi-mi place părul tău, şi ochii tăi, aşa cum sînt acum, nu cum au fost altădată… continuă căpitanul Speranţei.

Apoi se uită repede în jur, ca şi cînd s-ar fi temut că poate să fie pe aproape şi să-l audă vreunul din oamenii echipajului.

Nu, Adnana nu înţelegea, nu-i venea să creadă. Iar el, după ce îşi recapătă curajul, vorbi mai departe:

― Am plănuit ceva cînd aveam nouăsprezece ani, şi cu toate piedicile, cu toate loviturile sorţii, nu mi-am trădat planul, pînă astăzi. Dar astăzi, zbuciumul meu şi strădania mi se par zadarnice… Iau trenul, mă duc la Saint-Malo… În două zile mă voi întoarce… Cred că nici Pierre Vaillant nu se mai gîndeşte la planul nostru de altădată… Vezi tu, Adnana, orice pe lumea asta are un capăt. Noi ne-am irosit elanurile, pregătindu-ne ani de zile pentru o călătorie care depăşea puterile noastre…

Era alt om cel ce îi vorbea acum Adnanei, nu omul care o găsise în Arhipelag, pe corabia lui kir Iani, cel ce urmărise cu atîta înverşunare piraţii, cel ce se dusese în Marea Roşie, la Musarah, fără să se teamă de primejdii mai mari decît moartea. Ea îl simţea pe acest om mai aproape, încălzindu-i inima şi viaţa – şi totuşi, o privire dinăuntrul ei îl căuta cu tristeţe pe omul celălalt, care plecase.

― Haide, să mergem, Adnana! urmă Anton Lupan, părînd înviorat dintr-o dată. Am să te las la tatăl tău, ai să-ţi regăseşti casa… Iar eu… După ce mă întorc de la Saint-Malo, am să văd ce voi face… Am să vînd vasul, am să despăgubesc oamenii şi am să intru aici, la un şantier, să construiesc vapoare… Ştii, am construit şi poduri, şi căi ferate. E o meserie care îmi place.

Adnana simţea o ciudată nelinişte ascultîndu-l; era în ea şi-o fericire învăluitoare, şi-o tristeţe de moarte.

― Dar dacă… dacă tatăl meu… nu mai este?… Nu vrei să mă iei în echipajul Speranţei?

― Nu, Adnana. Dacă tatăl tău… Dacă n-o să mai ai pe nimeni aici… Mă gîndesc să mă întorc în ţară; se fac şi acolo căi ferate, au să se facă şi vapoare odată. E frumoasă ţara mea, Adnana… Poate… poate are să-ţi placă.

În clipa aceea, Adnana făcu ochii mari şi îşi apăsă mîna pe inimă. De după colţul străzii, străduţa aceea îngustă şi întortocheată, atît de bine cunoscută, care cobora spre ţărmul mării, la plaja pescarilor, ieşise un bătrîn gîrbov, cu un caftan lung, cum pe aici nu purta nimeni, împingînd o roabă încărcată cu parîme. După cîţiva paşi, bătrînul se opri, scoase o batistă roşie şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.

După mişcările lui şovăitoare, Anton Lupan îşi dădu seama că în dosul ochelarilor în ramă de sîrmă albă, ochii slăbiţi nu mai vedeau decît o parte din lume.

― Tată! strigă Adnana, repezindu-se spre dînsul. Bătrînul clătină din cap, îşi ridică ochelarii, nădăjduind că aşa va vedea mai bine, îi puse la loc şi îşi clătină iarăşi capul, cu un zîmbet în care se amesteca umilinţa cu amărăciunea.

― Sînt eu, Adnana, tată! Nu mă recunoşti? continuă fata, cu glasul înecat în lacrimi.

Şi văzînd nedumerirea bătrînului, începu să vorbească repede, spunîndu-i aceleaşi cuvinte, în limba lor, de acasă, pe care abia o mai ţinea minte.

Bătrînul tresări la primele vorbe, o privi iarăşi, cu o stăruinţă neputincioasă, apoi clătină din cap, ca prima oară, şi se aşeză pe roabă.

― Voi… voi aţi murit! zise, clipind cu descurajare sub lentilele groase.

― Mama a murit, dar eu trăiesc; eu sînt Adnana, nu mă ţii minte?

― Adnana?…

Mîinile uscate se ridicară, bîjbîind prin aer, cuprinseră obrazul fetei, cercetîndu-l, întrebătoare.

― Adnana?… şopti încă o dată bătrînul.

Apoi ochii i se înecară în lacrimi – şi el începu să plîngă domol, în tăcere, în timp ce mîinile-i aspre căutau, încă, însetate, obrazul Adnanei.

 

Mai erau deci sirene pe mări, oricît de blajin le-ar fi fost chipul, oricît de caldă inima – şi vraja lor pare-se nu se sfîrşea la ţărmuri, avea putere şi-asupra uscatului.

Anton Lupan se întoarse în port, ostenit prima oară de grija pe care i-o