Cîrmaciul îl aştepta pe chei, cu actele.

― Acum, ce facem, domnule?

― Nu ştiu, Gherasime! Mă duc întîi la Căpitănie, să vestesc sosirea, şi pe urmă…

Pe urmă, nu mai ştia nici el ce poruncă să-i dea cîrmaciului.

― Goeleta Speranţa! citi, uimit, slujbaşul, uitîndu-se în hîrtiile vasului. V-am trecut de două luni pe tabla…

― Ştiu, domnule, dar nu-i vina mea dacă ne-am întors teferi.

― Sînteţi căpitanul?… Anton Lupan? Aveţi o telegramă.

― De la Saint-Malo?

― Întocmai!

În sfîrşit, după ce ocolise tot Arhipelagul, Mediterana şi Marea Roşie, îl găsea pe Pierre Vaillant, stînd cuminte, la el acasă, poate hrănind porumbeii, dimineaţa, poate ciocnind un pahar de absint cu moş Gir şi povestindu-şi viaţa… Îi părea bine şi simţea totuşi o mare osteneală, aproape că-i era greu să se ducă la gară, să ia trenul spre nord, şi să ajungă la prietenul său, la Saint-Malo, pe coasta oceanului. Simţea osteneală pînă şi să deschidă depeşa… De altfel, acum nu mai era nici o grabă – îi ştia dinainte cuprinsul. Pierre Vaillant se afla acasă, viu, teafăr, şi altceva, ce-ar mai fi putut spune întîrziatul mesaj?

Dar deschizînd hîrtia, pe chipul lui Anton Lupan se citi deodată o uimire fără seamăn. Nu iscălea Pierre, ci Léon Vaillant, bunicul – prima mirare. „Te credeam dispărut”, spunea telegrama, stîrnind pe chipul lui Anton Lupan acelaşi zîmbet de nepăsare, pe care-l stîrnise în clipa debarcării, tabla vaselor pierdute, unde Speranţa era trecută a doua oară.

Cuvintele următoare însă îl făcură să tresară, pălind, clătinîndu-se, strîngînd hîrtia în mină, în prada unei tulburări care îi făcea sufletul să vibreze iarăşi.

„Pierre – spunea mai departe telegrama – plecat peste Atlantic, nu ştie nimic de existenţa dumitale”…

Anton Lupan rămase în faţa Căpităniei, citind şi recitind mesajul bătrînului în timp ce în suflet i se amestecau părerile de rău cu bucuria. Deci Pierre Vaillant nu-şi trădase planul – tîrziu, dar pornise să-l îndeplinească – şi acel tîrziu, pentru Anton Lupan însemna astăzi prea devreme. Fiindcă dacă prietenul său ar mai fi zăbovit o lună, două – nu ştia data plecării, se bizuia doar pe presupuneri – ar fi plecat împreună!

Ceva mai tîrziu, cîrmaciul, care îl aştepta încă pe chei, neştiind ce porunci să dea oamenilor, îşi văzu căpitanul întorcîndu-se cu o înfăţişare nouă.

― Gherasime, repede, să mergem la domnul Lambrinis, să descărcăm marfa, să vindem lucrurile armeanului. Haide, fără să pierdem vremea!

― Dar ce s-a întîmplat, domnule?

― Plecăm!

― Unde?

― Peste Atlantic, cum a fost vorba, cîrmaciule!

O!… Şi mica sirenă?

* * *

În după amiaza aceleiaşi zile, Anton Lupan cu Gherasim după dînsul, intrau a doua oară în biroul domnului Lambrinis, pe numele căruia aduseseră de la Pireu cele trei sute de butoaie, zice-se cu untdelemn de măsline.

― Ce naiba, măi Gherasime! şopti Anton Lupan, păşind pragul şi văzîndu-l pe domnul Lambrinis. Credeam c-am terminat cu Levantul.

La prînz, cînd fuseseră aici prima oară, stăpînul lipsea, îşi lua prînzul tacticos în sînul familiei – găsiseră numai un slujbaş, căruia nu-i venea să creadă că sosise marfa de la Pireu, trimisă acum trei luni de zile.

― Lasă, domnule – şopti cîrmaciul – cu grecii mă înţeleg eu bine!

Domnul Lambrinis le ieşi înainte, fluturînd nedumerit în mînă actele încărcăturii.

― În conosament sînt trecute trei sute zece butoaie, şi dumneavoastră mi-aţi predat numai trei sute! După ce mi-aţi întîrziat atîta, vreţi să mă mai păgubiţi şi la număr?

Anton Lupan scoase din buzunar o hîrtie, şi cîrmaciul, după ce o luă în primire, începu să dea lămuririle trebuitoare, ca să-l scutească pe el de asemenea istorie:

― E adevărat, kir Lambrinis, dar, în loc să întîrziem, s-ar fi putut să nu mai venim niciodată, şi atunci paguba ar fi fost mai mare.

Gazda se uită la el pe deasupra ochelarilor, supărat că i se vorbea în greceşte, aici în inima Marsiliei, dar Gherasim, deşi îi înţelese privirea, zise mai departe, fără stînjenire:

― Şi-acum, kir Lambrinis, iată hîrtie de la kir Nicolachi, precum că cele zece butoaie ne privesc pe noi – şi putem face cu ele după pofta inimii.

― Cum adică, le import eu, plătesc vama…

― Vama se scade din preţul transportului, aşa cum spune în scrisoare. Nu, kir Lambrinis, nu te teme, n-o să ţi se tragă nici o pagubă de la mine. Ba dimpotrivă, am să-ţi dăruiesc chiar butoaiele, fireşte, după ce vor fi goale.

Domnul Lambrinis păru în sfîrşit că înţelege cam în ce chip stau socotelile; aruncă o privire înapoi, ca să vadă dacă nici unul din cei trei slujbaşi ai săi nu trage cu urechea, apoi întrebă tainic:

― Marfă de preţ?

― Covoare şi mătăsuri de India. Le putem vinde bine?

― Pînă deseară vă scap de ele.

― Care să fie partea dumitale?

― Jumătate şi jumătate, cum se cuvine. Gherasim începu să rîdă:

― Adică noi le adunăm, ne batem capul cu ele, le aducem aici şi să împărţim cu dumneata, care nu faci decît să-ţi freci turui pantalonilor de scaun?

În ochii grecului trecu o undă de mînie; un pîrlit de cîrmaci să-i vorbească astfel lui, negustor cinstit de toată Marsilia?

― Dacă nu-ţi convine, fă cum crezi mai bine, zise, stăpînindu-se. Dar vezi ce se întîmplă, vameşii au iscoade pretutindeni. Ar putea să sufle cineva o vorbă…

― Da?! făcu Gherasim, cu nevinovăţie. Atunci, nu ţi-e teamă că şi-ar putea băga nasul şi în butoaiele dumitale?

― Poate să-şi bage, ce-mi pasă mie! răspunse kir Lambrinis, mai puţin ţanţoş decît înainte. Eu am untdelemn de măsline, am plătit vama, nu poate să mă supere nimeni.

― Aşa! Untdelemn de măsline! Hei, ale dracului butoaie! Mie mi s-a părut că unele sună a doagă. Ia să mergem la magazie, jupîne!

Negustorul îi tăie calea.

― Ce vrei? întrebă, făcîndu-se palid.

― Să fii om de omenie! O mînă spală pe alta; altminteri rămîn murdare amîndouă… Ei, şi-acum spune, cum facem cu covoarele?

― Douăzeci la sută îţi convine?

― Cinci ar fi tocmai bine. Dar hai, ce să mai lungim vorba, fie zece – şi bate palma, jupîne!

Domnul Lambrinis oftă din fundul pieptului:

― Bine, zece la sută! Ah, grea meserie!

― Mie îmi spui? Am stat odată o jumătate de ceas într-un fotoliu ca al dumitale şi era să mă apuce pandaliile!

Căpitanul şi cîrmaciul Speranţei se întoarseră pe bord, să vadă cu ochii lor cum merge socoteala, să nu se încurce butoaiele,