― Vezi, poate să te apuce noaptea; ia un revolver cu tine! îl sfătui Anton Lupan, petrecîndu-l pe punte.

― Nu e nevoie, cuţitul mi-ajunge. Şi cine naiba să se lege de un marinar pîrlit ca mine?

Speranţa era legată cu pupa la cheiul de sud al bazinului, Quay de Rive Neuve, lîngă un vapor tocmai sosit din Brazilia, încărcat cu vite care umpleau văzduhul de mugete sfîşietoare. În faţă, la cheiul celălalt, deasupra căruia se ridica turnul primăriei, vapoarele se înşirau, unul lîngă altul, negre, întunecînd cerul cu fumul de cărbune. Numai în dreapta, la cheiul Fraternităţii, se vedeau vreo cîteva corăbii şi alte cîteva în stînga, spre fortul Sfîntului Nicolae, dar păreau aşa de părăsite, încît ai fi zis că nimeni nu se va mai urca pe puntea lor vreodată, să tragă ancora şi să ridice pînzele.

Gherasim ajunsese pe la jumătatea cheiului, cînd auzi un glas strigîndu-i în greceşte:

― Hei, palicarule! A fost bun romul?

Cîrmaciul întoarse capul cu nedumerire. Un marinar, pe puntea unui cargobot negru, îi rînjea duşmănos de deasupra parapetului. Chipul lui nu-i era necunoscut, dar abia după ce văzu numele vaporului, scris cu litere albe la pupa, îşi aduse aminte unde-l întîlnise.

― Ia te uită ce mică e lumea! Tot pe Orion ai rămas, potlogarule? Eu gîndeam că în două luni ai vîndut toate bărcile şi ţi-ai căutat alt căpitan, să-l mai păgubeşti şi pe acela!

Marinarul scoase o înjurătură, iar Gherasim, după ce-i răspunse cum se cuvine, îşi văzu de drum, fără să se mai uite în urmă.

Odată cîrmaciul plecat, Anton Lupan orîndui oamenii de vardie, le dădu bani de cheltuială – încasase costul transportului de la domnul Lambrinis şi vroia ca oamenii săi, dacă se duceau în oraş, după atîtea luni de viaţă pe mare, să nu fie cu buzunarele goale – iar el, după aceea, porni către casa Adnanei.

De pe Orion coborau doi vlăjgani, tropăind grăbiţi pe schelă. Văzîndu-l pe căpitanul Speranţei, unul din ei şovăi, cu o mişcare de fereală, dar dîndu-şi seama că acesta nu-l recunoscuse, porni repede, de-a lungul cheiului, ca să-l ajungă pe celălalt.

Anton Lupan străbătu piaţa frînghierilor, o luă pe bulevard pînă la a doua stradă, acolo coti la dreapta şi ajungînd în dreptul unei porţi scunde, vopsită în albastru, se aplecă de umeri, ca să intre. În faţa sa se afla o curte îngustă şi lungă, năpădită de ierburi uscate acum, iarna, cu o căsuţă mică în stînga, a cărei primă odaie îşi avea ferestrele la stradă. De jur împrejur, zidurile vecine, îmbrăcate în iederă ruginită, închideau vederea, nelăsînd liber din cerul albastru decît o fîşie.

Inima lui Anton Lupan se strînse încă o dată; dintr-o închisoare, Adnana nimerise în alta; ea îşi risipise în robie zilele fericite ale copilăriei, cînd ar fi putut să alerge zvăpăiată pe malul mării, să le ajute pescarilor la reparat năvoadele, să străbată piaţa sărind într-un picior ca să ajungă în Portul Vechi şi să se zbenguie neobosită, înotînd de la un chei la altul, agăţîndu-se ca un spiriduş ieşit din apă de lanţurile ancorelor sau dîndu-se la fund şi trecînd pe sub carenele corăbiilor.

În locul acestor amintiri luminoase găsea o curte împrejmuită de ziduri înalte, de unde nu auzea nici măcar murmurul mării, o casă părăginită, care nu mai semăna cu casa copilăriei, şi un bătrîn pe jumătate orb, căruia de acum înainte trebuia să-i poarte de grijă, dîndu-i anilor lui tot ceea ce ei nu mai puteau să-i dea anii tinereţii.

― Aici sîntem! strigă Adnana din fundul curţii, fluturîndu-şi braţele în aer, pe deasupra bălăriilor.

În faţa magaziei care închidea fundul curţii se afla un dispozitiv primitiv de răsucit frînghiile, o roată de statura omului, pe care Adnana reîncepuse să o învîrtească numai cu o mînă, în timp ce continua să facă semne cu mîna cealaltă. De inima roţii era prins un cîrlig, în care se agăţa capătul fuiorului de cînepă – şi cu asta se sfîrşea toată instalaţia. Bătrînul ţinea fuiorul între coate şi se trăgea încet către poartă, lăsînd să-i alunece cu dibăcie printre degete firele lungi de cînepă, pe care roata le răsucea, prefăcîndu-le în frînghie. Dar numai cu atît, treaba nu era gata; trei, cinci, şapte asemenea frînghii subţiri se legau iarăşi de cîrlig, ca să fie împletite laolaltă, spre a obţine parîma de grosimea cerută.

Anton Lupan îşi dăduse seama încă de dimineaţă, cînd venise aici prima oară, însoţind-o pe Adnana acasă, că, trudindu-se toată ziua, bătrînul nu putea scoate mai mult de zece kilograme de parîmă, în vreme ce numai pe strada asta erau cinci ateliere care fabricau fiecare de o sută de ori pe atîta.

― Dar nu sînt ca parîma făcută de mînă! zicea bătrînul, clătinînd din cap cu o tristă încăpăţînare.

Poate, într-adevăr, parîmele de mînă erau mai trainice, însă negustorii le căutau pe cele mai ieftine, iar marinarii cumpărau ce găseau la prăvălie. Cîţiva căpitani bătrîni, în rarele lor escale la Marsilia, mai veneau aici din cînd în cînd, să cumpere parîmele cu care fuseseră deprinşi pe vremuri. Numai că în port ancorau tot mai puţine corăbii şi căpitanii bătrîni dispăreau, unul cîte unul.

― Tată, să lăsăm puţin lucrul! zise fata.

Pe lîngă bucuria acelei clipe, cînd îşi revăzuse fata, pe sărmanul frînghier îl cuprinsese spaima ca nu va avea cu ce să-i facă rochii, să-i dea mîncare bună. Şi îndată ce plecase căpitanul Speranţei, se apucase cu înfrigurare să facă repede parîmă nouă, mai multă decît pînă acuma, să aibă ce duce la prăvălie. Iar Adnana, după ce lipsise opt ani de acasă, îşi începuse viaţa ei nouă învîrtind roata care răsucea frînghiile…

Anton Lupan o trase deoparte; era în el iarăşi şovăire, dar alta decît azi dimineaţă – şi-i bătea altfel inima, în sfiala lui, şi altfel îi luceau ochii, şi altfel îşi strîngea pumnii. Apoi zise, deodată, uitîndu-se brav în ochii sirenei:

― Adnana, plecăm peste Atlantic!

Şi la această vorbă a lui, spusă repede şi cu hotărîre, mica sirenă nu ceru lămuriri, nu lăsă timp de gîndire; arătă, ca şi el, aceeaşi grabă şi hotărîre:

― Luaţi-mă şi