― Nu, Adnana… Sînt piedici destule… Ieremia al nostru are o vorbă cu privire la femeie şi la marinărie… Dar aşteaptă-ne, o să ne întoarcem. Pînă atunci, echipajul Speranţei a hotărît să te înfieze – şi după această hotărîre mi-a dat însărcinarea să mă îngrijesc de soarta voastră. Tatăl tău are vederea slabă, în curînd n-o să mai poată lucra.

― Pot, pot! zise bătrînul cu încăpăţînarea lui domoală. Asta-i treabă care se face cu mîna, nu cu ochii; numai degetele să fie dibace – ochii, lasă-i încolo, să se odihnească dacă vor, pe vecie.

― Dorinţa mea ar fi fost să-ţi deschidem o florărie, ţi s-ar fi potrivit foarte bine. Dar oamenii mei nu înţeleg cum se poate face negustorie cu florile, s-au uitat cu gura căscată la mine. Şi-atunci mi-a dat Ismail o idee, cum vorbeşte el în graiul românilor: Facem pîine!

― Adică o brutărie? exclamă Adnana, simţind de pe acum în nări mirosul făinei, al aluatului, al cuptorului încins şi îmbătătoarea mireasmă a pîinii rumene – şi uitîndu-şi amărăciunea sirenei care rămînea singură.

― E bine să hrăneşti oamenii! zise bătrînul, ridicînd ochii, cu un început de înviorare.

Avea urechea pe atît de ascuţită, pe cît îi era privirea de tulbure. Apoi începu iar să clipească:

― Florile sînt pentru cimitire…

― Tată, nu vreau să te întristezi! Sînt şi pentru clipe mai vesele, mai frumoase, pentru sărbători, pentru nunţi…

― Da… Dar după toate astea vine moartea.

Anton Lupan îi aruncă o privire, apoi ridică din umeri, socotind că nu trebuiau să se posomorască din cauza acestor gînduri negre ale bătrînului.

― Aşa că am trecut pe alături, pe la brutărie, urmă, întorcîndu-se spre Adnana. Văzusem de dimineaţă biletul, că se închiriază şi atunci, mi s-a părut că ideea lui Ismail se potriveşte cum nu se poate mai bine. Iartă-mă că am intrat în vorbă fără să-ţi cer părerea…

― N-ai făcut rău; mă bucur! zise sirena, ascunzîndu-şi iar mîhnirile, să nu i le vadă în ochi neînduplecatul Ulyse.

― Am pus totul la cale, continuă acesta. Mai rămîne să iscăleşti contractul. Am vorbit şi cu lucrătorii – sînt doi şi un maistru – şi s-au arătat dornici să rămînă mai departe, cu tine.

― Deci gata! strigă Adnana. De mîine facem pîine?

― Dacă vrei, chiar şi de mîine.

― Şi o să-i punem o firmă nouă: Brutăria Speranţa. Crezi că echipajul o să se opună?

― Dimpotrivă; o să se bucure din toată inima! Bătrînul ridică ochii şi în glasul lui se simţi iarăşi o înviorare:

― Să facem pesmeţi pentru corăbii! Mai bine decît franzelă.

― Numai că pesmeţii nu se mai caută ca pe vremuri. Acum vapoarele care fac curse lungi au pe bord propria lor brutărie.

― Aşa?! mormăi dezamăgit tatăl Adnanei, posomorîndu-se iarăşi.

― Dar, pentru că veni vorba de pesmeţi, reluă Anton Lupan, Adnana, te rog să iei o comandă din partea Speranţei… Şi acum, hai să mergem să facem hîrtiile.

― Ştii, zise fata, în timp ce se îndreptau spre poartă, l-am cunoscut pe băiatul acela cu căţelul.

― Da? îmi pare foarte bine. Cred că-i un copil cuminte şi bun la inimă.

― Şi eu cred la fel. E băiatul unei vecine, doamna Florion, care are prăvălia cu legume de la colţul străzii. Bărbatul ei era slujbaş la vamă, dar a murit acum cîţiva ani într-un accident, a căzut în cala unui vapor şi şi-a fărîmat capul… E o femeie de treabă; cred că am să mă împrietenesc cu dînsa; e încă foarte tînără…

― Vezi, Adnana, viaţa nu-i aşa de neagră! Ai să-ţi faci prieteni.

― Da, m-am împrietenit şi cu cîinele lor. Acum l-a lovit un măturător cu o piatră şi şchioapătă, săracul, dar cînd era sănătos, doamna Florion îl trimitea cu coşuleţul de legume la cliente. Poate n-ai să crezi, dar zice că nu greşea niciodată; îi spunea un nume – şi el ştia unde să se ducă…

Anton Lupan zîmbi:

― Vezi, Adnana?!

Dar în clipa aceea, ea se opri, făcu ochii mari şi îşi duse mîna la gură:

― Şi Negrilă?… Să nu-l mai văd aşa de multă vreme?!

A doua zi, pe la ceasul zece, Adnana era în fundul curţii, cînd Mihu îşi băgă capul întrebător pe poartă.

― Mihu! strigă fata, lăsînd roata să se învîrtească singură şi repezindu-se să-l întîmpine, sărind prin bălăriile uscate ca peste vrafurile de parîme – parîmele de pe punte, nu din curtea bătrînului.

Musul Speranţei, cu ochii roşii de nesomn, cu faţa îngrijorată, îşi tîrîse cizmele prea mari pe străzile Marsiliei, aducînd un bilet din partea căpitanului:

„Adnana, nu pot trece astăzi pe la voi şi te rog, nu veni nici tu în port; avem încurcături serioase. Mîine însă ne vom înfăţişa cu toţii la inaugurare; te rog ai grijă ca firma să fie frumoasă. Echipajul Speranţei te îmbrăţişează…”

― Ce s-a întîmplat? întrebă fata, văzînd chipul palid al băiatului.

Acesta ridică din umeri, cu un zîmbet stînjenit: nu îi înţelegea graiul.

Ea stărui, neliniştită, încercînd să-l descoasă, amestecînd cuvinte franţuzeşti, greceşti, arăbeşti, într-o limbă cu atît mai neînţeleasă.

Mihu ridică din umeri, iarăşi; dar iată că sub potopul ei de vorbe poarta începu să se zgîlţîie cu turbare.

― E Negrilă; l-am lăsat afară! zise băiatul, pe limba lui, încercînd s-o lămurească.

În clipa aceea, sub o ultimă smucitură, poarta sări în lături şi cîinele se năpusti scheunînd spre Adnana, sărind în trei picioare, prin bălăriile care-i ţineau calea, fiindcă piciorul rănit, deşi se vindecase acuma, nu-şi recăpătase vechea sprinteneală; era încă slab osul ţinut lung timp între scîndurele. Fata deschise braţele – şi se rostogoliră amîndoi prin iarba uscată a grădinii.

După această hîrjoană, însoţită de strigăte şi de chelălăituri voioase, Negrilă ocoli şchiopătînd curtea străină, mirosi parîmele, fuioarele de cînepă, roata care se oprise, caftanul bătrînului şi se întoarse vesel la blînda sirenă.

Adnana avusese timpul să se dezmeticească şi acum îngrijorarea i se citea iarăşi pe faţă.

― Dar ce s-a întîmplat? Ce e taina asta? Mihu îi făcu semne să se liniştească.

― Hai în port! zise fata, dînd să se repeadă spre poartă.

El îi ţinu calea, împotrivindu-se, aşa cum i se poruncise şi îi arătă biletul, pe care ea îl ţinea încă în mînă, mototolit, dîndu-i să înţeleagă că mai mult decît scria acolo nu putea s-o lămurească. Fata citi din nou rîndurile scrise în pripă şi îşi dădu seama că, de vreme ce Anton Lupan îi cerea să nu