vină în port, nu-i rămînea decît să aştepte ziua de mîine, ca taina să se limpezească. De altminteri, era şi timpul să se apuce de treabă, dacă voia ca a doua zi totul să fie gata.

Dimineaţa următoare, Ismail se ivi în uşa brutăriei, cu două coşuri mari la spinare. Căpitanul îl trimisese înainte, să se îngrijească de masă, şi bucătarul, cum intră, lăsă jos coşurile încărcate în piaţă şi puse stăpînire pe cuptorul de pîine.

― Ce s-a întîmplat la voi? îl întrebă Adnana, văzîndu-l tot atît de palid şi nedormit ca şi Mihu.

Ismail ridică din umeri, fără să răspundă, deşi avea, ca de obicei, mare mîncărime de limbă, şi grozav i-ar fi plăcut să sporovăiască aşa cum se pricepea, pe graiul franţujilor…

La ora prînzului sosiră şi ceilalţi, afară de Cristea Busuioc, plutaşul, pe care sorţii căzuseră să rămînă de vardie. Oaspeţii se opriră pe trotuar, în faţa uşii, uitîndu-se cu o firească îngîmfare la firma nouă, pe care o mînă de meşter pictase cu deplină iscusinţă însăşi imaginea Speranţei, cu toate pînzele întinse, aşa cum o ştia fiecare. Dedesubt scria, cu litere albastre ca marea, pe un fond azuriu ca bolta cerului, vara:

 

BOULANGERIE

Au bateau roumain Sperantza

 

Adnana îi întîmpină, cu şorţ alb în faţă, îngrijorată ca o gazdă care primeşte pentru prima oară oaspeţi. Dar cum puse piciorul pe prag, scoase un mic ţipăt şi îşi duse mîna la inimă: Gherasim avea capul bandajat şi mîna stîngă legată într-o eşarfă neagră. Ceilalţi îşi dădeau silinţa să zîmbească, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca asta, dar se vedea cît de colo că nici unuia nu-i erau boii acasă.

― Ce s-a întîmplat? întrebă fata, aruncîndu-le priviri întrebătoare.

Anton Lupan se apropie şi îi mîngîie obrazul.

― Lasă, o să-ţi spun mai tîrziu, Adnana; nu te mai gîndi la asta. După cum vezi, sîntem cu toţii laolaltă.

Un fotograf din vecini, care fusese vestit de azi dimineaţă, îşi aşeză aparatul în marginea trotuarului şi echipajul Speranţei, cu Adnana la mijloc, încadrată de tatăl ei şi de căpitan, se fotografiară, sub firma proaspăt pictată; fireşte că nu lipsi nici Ismail de la această solemnitate – cu atît mai mult cu cît bucatele erau de mult gata.

Iată însă că, după ce fotograful îşi termină treaba, bucătarul, întorcînd capul, dădu în sfîrşit cu ochii de firma brutăriei, pe care Speranţa plutea maiestoasă. Obrazul i se făcu întîi roşu, pe urmă galben, pe urmă vînăt – pînă ce se întoarse la prima culoare şi rămase aşa, roşu ca racul.

― Asta cine am făcut? întrebă furios, întorcîndu-se spre Adnana.

Fata ridică sprîncenele, mirată:

― Un pictor de firme din piaţă.

― Nu fii supărat, Ismaile! interveni căpitanul, să-l împăciuiască. Adnana nu avea de unde să ştie… Mai degrabă e vina mea, că am uitat să-i vorbesc despre asta.

Bucătarul intră bombănind în brutărie, urmat de ceilalţi, care se aşezară cu toţii la masă. Era o masă lungă, pusă în a doua încăpere, în faţa cuptorului de pîine. Bineînţeles, brutăria nu era făcută pentru ospeţe, dar, înghesuindu-se, încăpură prea bine – şi nu numai echipajul Speranţei, care, cum s-ar zice erau de-ai casei, ci şi cîţiva străini, prieteni de-ai bătrînului sau vecini de prăvălie. Nu lipsea nici doamna Florion, care trimisese legumele pentru această masă, nici băiatul ei, care, în ultimele două zile, se dăduse în vînt să-i fie de folos Adnanei.

Ca prim fel de bucate, Ismail puse pe masă o tavă uriaşă cu plăcintă grecească de carne, cu multe verdeţuri şi foarte piperată, la care băură ţuică românească din tainiţele Speranţei – le ştia numai Anton Lupan şi Ieremia, paharnicul – nu le dibuiseră pe toate nici măcar piraţii.

Pe urmă bucătarul uimi oaspeţii marsiliezi cu vestita lor ciorbă grasă, numită bouillabaisse, despre care ei cred că nimeni n-o poate face dacă nu s-a născut în sudul Franţei. Dar pentru asta Ismail risipise peste zece kilograme de peşte, pe care îl fiersese în vin alb, nu în apă, adăugînd din belşug toate cele cerute de marii meşteri în ale bucatelor: usturoi, şofran, pătlăgele roşii alese bucată cu bucată – şi untdelemn de măsline, din care; prin grija lui Gherasim, la bordul Speranţei se găseau două butoaie ciupite de la kir Nicolachi. După asta urmă friptură de viţel la tavă, împănată cu slănină afumată – că bucătarul dăduse naibii Coranul, de vreme ce se spurcase o dată, cînd cu piraţii.

După vinul alb care urmase ţuicii, băură vin negru, altfel n-ar fi putut spune că se aflau în Franţa. În sfîrşit, meşterul brutăriei îşi arătă şi el arta, punînd pe masă o tortă uriaşă, cu castane şi cu ciocolată, pe care o lăudă toată lumea, afară de Ismail, fireşte – pizmaş ca orice bucătar din lume în faţa bucatelor făcute de altul.

Pe la jumătatea mesei lumea se înfierbîntase, se auzeau strigăte, rîsete, se ciocneau paharele, unul după altul, dar Adnana nu se lăsa înşelată; pe obrazul lui Anton Lupan şi a celorlalţi stăruia o îngrijorare pe care zadarnic încercau să şi-o lepede. Abia cînd se aduseră cafelele şi cînd neliniştea fetei nu mai avea margini, căpitanul se hotărî să vorbească.

― Ştii, Adnana, spuse încet, aplecîndu-se la urechea ei, ca să nu audă şi oaspeţii. A căzut pe capul nostru o mare pacoste…

Fata se uită la Gherasim, care se chinuia să rupă pîinea cu mîna legată, ca să nu muşte din ea, cum într-o împrejurare ca asta ar fi făcut altul.

Anton Lupan continuă în şoaptă:

― Alaltăieri seara, cînd venea din oraş, l-au atacat nişte derbedei – şi-abia a scăpat cu viaţă.

― Dar cine a putut să facă asta? întrebă Adnana, silindu-se să-şi stăpînească glasul.

― Ei, aşa ceva se întîmplă adesea prin porturi; noi sîntem obişnuiţi. Se pare că la mijloc e o socoteală mai veche, o răzbunare din partea unui marinar pe care odată l-a strîns zdravăn în chingă. Acum a găsit prilejul să i-o întoarcă.

― Şi el n-a putut să fugă, să strige? Unde s-a întîmplat asta?

― Chiar în capul cheiului; să fugă nu-i în firea lui şi să strige ar fi fost semn de laşitate, aşa că nu i-a rămas decît să primească lupta, deşi nu era dreaptă, ei fiind doi şi el unul singur.

― Da, şi pe