― Pe unul l-a luat pe sus şi l-a aruncat în apă. Celălalt l-a lovit cu cuţitul pe la spate, întîi în umăr, pe urmă în moalele capului. Peste vreo două ore, dacă am văzut că se făcuse noapte şi el nu se întoarce, m-am dus cu Ieremia să-l caut. Zăcea în nesimţire, lîngă calea ferată.

― Şi în timpul ăsta nu l-a văzut nimeni, că doar pe-acolo trec oameni?

― Cine să-şi bată capul cu el, cînd pe chei găseşti destui marinari beţi, care zac uitaţi toată noaptea?!

― Dar o să se facă bine, nu-i aşa? întrebă Adnana. Vă e teamă că rănile ar putea să se înrăutăţească?

― Nu, în privinţa asta nu-i nici o primejdie; nenorocirea e alta: am pierdut o bună parte din averea noastră.

Şi văzînd privirea întrebătoare a Adnanei, Anton Lupan continuă, silindu-se să vorbească nepăsător, ca să n-o sperie mai mult, fiindcă o vedea destul de speriată:

― Gherasim avea cu el aproape cinci mii de franci, pe care tocmai îi încasase.

Fata îşi duse mîna la gură şi se făcu palidă.

― Trebuie să vă duceţi la poliţie…

― Zadarnic! Tîlharul acela e marinar pe un vapor italienesc, însă de alaltăieri, cînd a părăsit vasul, nu l-a mai văzut nimeni. Desigur, l-a atacat pe Gherasim numai cu gîndul să se răzbune, dar găsind asupra lui banii, nu era prost nici să-i lase acolo, nici să rămînă în Marsilia; probabil că s-a urcat în primul tren şi acum o fi în cine ştie ce port de la Atlantic, îmbarcat pe vreun vapor care pleacă, dacă n-a şi plecat spre America…

Fata îşi frămînta mîinile sub faţa de masă.

― Aţi cheltuit şi cu noi o mulţime de bani! zise, după cîteva clipe, simţind că o vor podidi lacrimile. De unde să vi-i dăm înapoi? Nu trebuia să primesc darul vostru!

― Nu te frămînta zadarnic, Adnana! E drept că în clipa de faţă nu mai avem decît vreo sută de franci şi cîteva monede de aur, în schimb…

Anton Lupan se opri, băgă mîna în buzunar şi scoase un diamant cît o nucă băbească:

― În schimb avem zece diamante din astea, ca să nu mai vorbim de alte pietre, safire, granate, smaralde, rubine, plus aproape un kilogram de perle japoneze… Mă gîndeam să vindem comoara asta mai tîrziu, dar ar fi fost o prostie; unde am fi putut căpăta preţ mai bun decît la Marsilia? Aşa că nu fii îngrijorată; o să ieşim cu obrazul curat din încurcătură.

― Deci, paguba asta nu vă împiedică să plecaţi mai departe?

Întreba astfel Adnana, şi se uita la Anton Lupan speriată şi ea, care aflase ce imbolduri erau în omul acesta; pentru nimic în lume n-ar fi vrut să se ivească o piedică în calea Speranţei – deşi i se rupea inima, gîndindu-se că într-o zi o s-o vadă plecată.

― Nu, fii liniştită! Avem destul ca să mergem oricît de departe.

― Şi cînd plecaţi?

― Poate chiar săptămîna asta; aştept o scrisoare de la bunicul lui Pierre şi una de la un om de ştiinţă englez, Charles Darwin. Cum primesc răspunsul lor, ridicăm ancora!

Masa se prelungi pînă spre ora patru, cînd vecinii se ridicară. O jumătate de oră mai tîrziu se ridicară şi ceilalţi, nu înainte de a mai ciocni o dată paharul cu Adnana şi cu tatăl ei, urîndu-le fiecare cum se pricepu mai bine, în limba lui, noroc şi prosperitate. Bătrînul, parcă era mai gîrbov în această zi de sărbătoare, ochii păreau că i se sting sub lentilele ochelarilor, din cînd în cînd îşi apăsa mîna pe inimă, dar primi urările, silindu-se să zîmbească, zîmbetul acela nelămurit, plin de neîncredere, de amărăciune, pe care i-l văzuse Anton Lupan prima dată… Cine ştie, poate bătrînul credea că visează, văzînd-o pe Adnana aproape – şi îi era teamă să nu se trezească.

La urmă, oamenii din echipajul Speranţei primiră în dar cîte o jimblă împletită, cu iniţialele fiecăruia şi, după ce îşi luară rămas bun de la gazde, se îndreptară spre port, mai puţin posomorîţi decît la venire.

Doar Ismail se mai opri o dată pe trotuar, în faţa firmei, şi bombăni ceva, privind-o mustrător pe Adnana.

În Place de la Corderie, Anton Lupan cu Gherasim se despărţiră de restul echipajului şi se duseră în oraş, pe strada zarafilor şi giuvaergiilor. Prăvăliile de bijuterii se ţineau lanţ, una după alta, cu vitrine care de care mai strălucitoare, aşa că le fu greu pînă să se hotărască să intre într-una.

― Avem cîteva pietre de vînzare, zise Anton Lupan, scoţînd diamantul pe care i-l arătase Adnanei.

Bijutierul ieşi de după contoar, frecîndu-şi mîinile. Cu marinarii era totdeauna rost de făcut afaceri bune.

― O! E o piatră minunată! exclamă, fără voia lui, luînd diamantul şi ducîndu-se cu el la lumină.

Dar în clipa următoare, cei doi vizitatori văzură că obrazul i se lungeşte, semn de dezamăgire.

― Vrea să ne pungăşească! şopti Gherasim, întorcînd capul spre Anton Lupan şi făcîndu-i cu ochiul.

Giuvaergiul cerceta piatra, întorcînd-o în toate chipurile, sub lupă, cu mişcări tot mai domoale şi mai plictisite.

― E falsă, zise la urmă, clătinînd din cap cu silă. Gherasim îi făcu iarăşi cu ochiul căpitanului.

― Bine, jupîne, o să ne ducem la altul, care vede mai bine.

Şi, înhăţînd piatra, se îndreptă spre uşă, fudul cum nu fusese niciodată înainte. Spre mirarea lui, negustorul nu-i strigă din urmă, ci se întoarse la treburile lui, fără să le mai arunce măcar o privire.

― Domnule, zise cîrmaciul în stradă, cu un început de grijă, te pomeneşti c-o fi vreo drăcie!

― Ţine-ţi firea, Gherasime. Hai să încercăm alături…

― Mai aveţi şi altele? întrebă al doilea negustor, după ce suci piatra pe toate părţile, la fel cum făcuse primul.

― Da, avem mai multe…

― Asta este falsă…

False diamantele, unul, două, nouă, toate pînă la cel din urmă!

― Avem şi nişte safire…

― Şi nişte smaralde…

― Nici granatele nu-s bune?

― Nici rubinele?

― Iată însă nişte perle. Astea…

― False, domnilor, umblaţi cu bine!

Gherasim ieşi în stradă şi se aşeză pe marginea trotuarului.

― Ah, Agop, mînca-te-ar cîinii! De ce nu-mi ieşi acum în cale? Mă miram eu, domnule, cum de m-a lăsat să le aleg pe cele mai mari şi mai frumoase!

Cerul se întunecase parcă – şi cîrmaciul simţea, din toate cele patru vînturi, pregătindu-se furtunile…

CAPITOLUL  XVII

Cînd se împotmoleşte ancora

Uneori