se întîmplă ca ancora să se împotmolească şi să n-o mai poţi smulge, de-ai pune toate vinciurile. Atunci nu mai poţi face decît una din două: ori să stai cu braţele încrucişate şi să putrezeşti împreună cu corabia, ori să tai lanţul, părăsind ancora în nămolul fundului.

Speranţa zăcea la chei, în Portul Vechi al Marsiliei, şi taxele creşteau, de la o zi la alta, picînd pe capul căpitanului cu duiumul.

― Mi se pare că aici ni s-a înfundat, Gherasime!

― Să mai aşteptăm, domnule. Poate o să pice ceva marfă. Noroc că avem pîine!

În lumea negustorilor din porturi, regula este ca, dacă te prinde la ananghie, mielul să se prefacă în lup şi să te pîndească la cotitură, ascuţindu-şi colţii, gata să te sfîşie.

― Domnule Lambrinis, zise Anton Lupan, intrînd în biroul exportatorului, avem de gînd să plecăm spre Gibraltar. Ai ceva marfă pentru Barcelona, pentru Valencia?

Negustorul se adînci în fotoliul de piele şi îşi aminti vorbele lui Gherasim, cu turul pantalonilor.

― Spre Gibraltar? Şi cînd vreţi să plecaţi?

Văzînd că domnul Lambrinis nu-l pofteşte să şadă. Căpitanul Speranţei se aşeză pe un scaun în faţa biroului.

― Cît mai curînd.

― Aveţi zor mare?

― Da; fireşte!

― Aşa? Şi dumneata crezi că eu am marfă de porunceală?

Ochii negustorului începură să se tulbure, răscoliţi de veninul făcut deunăzi cînd îl încolţise cîrmaciul Speranţei, cu butoaiele.

― O corabie nu pleacă unde-i place căpitanului, ci unde o trimite nevoia. Cred că nu trebuie să-ţi spun eu asta, domnule!

― Foarte bine! zise Anton Lupan, ridicîndu-se.

― Stai! Aş avea ceva marfă pentru Pireu, ceva articole de menaj şi fierărie; am să mă mai gîndesc…

― Mulţumesc, domnule Lambrinis. Ne vom continua călătoria.

Dar cum oare?

Speranţa zăcea la ancoră de cinci zile, socotind numai de la data nenorocirii. În prima seară după ce văzu că li se închide drumul, Anton Lupan chemă oamenii la sfat, în cabină.

― Băieţi! începu, căutînd să nu-şi piardă firea. După cum ştiţi, ne aflăm în mare încurcătură. Socotiţi cu cale să găsim cuiva vreo vină?

― Vinovat sînt eu, domnule! zise Gherasim, cu obidă. Ceilalţi, afară de bucătar, clătinară din cap, a împotrivire.

― Ce-i, Ismaile – întrebă căpitanul – ai vrea să-i vinzi pielea? Nu ţi-ar cumpăra-o nimeni, că-i înţepată la umăr.

― Nu luam pielea, nu puteam facem friptura. Dar ce mîncam mîine?

Din banii luaţi de la domnul Lambrinis, pe transportul untdelemnului de măsline, Anton Lupan abia apucase să dea chiria brutăriei, să cumpere cincizeci de saci cu făină şi să expedieze cinci cablograme lui Pierre Vaillant, la Pernambuco, Bahia-Blanca, Rio de Janeiro, Montevideo şi Buenos Aires, porturile unde socotea că mesajul lui ar putea să-l prindă din urmă.

„Plec peste Atlantic – spuneau cablogramele – aşteaptă-mă sau lasă-mi în oricare port din America latină, răspuns asupra locului de iernare”…

Şi după alte cîteva cheltuieli pentru nevoile vasului, intrînd în asta şi drepturile oamenilor, rămăsese cu punga aproape goală.

― Poftim, mai avem cincizeci de franci; cu asta, la nevoie, o putem duce o săptămînă! îi răspunse bucătarului.

― Şi poim?

Învăţase multe Ismail, din limba ghiaurilor, şi le spunea şi el cum îl ajuta gura, pocindu-le, fireşte, dar nu atît ca să nu-i înţelegi gîndul. Numai cuvîntul „apoi” nu putea să-l spună. „Apoi, mă turcule!” îi striga în ureche Ieremia. „Poim!” repeta fudul bucătarul, încredinţat că spunea întocmai ca toată lumea.

― Poim? zise Anton Lupan, socotind că dacă lua graiul lui, l-o dumiri mai bine. Păi nu uita, Ismaile, că la Sulina, în ziua cînd am dat corabia la apă, nu mai aveam aproape nici o leţcaie. Eu cred că mai cu folos ar fi, din toată nenorocirea asta să tragem o învăţătură: ce-i de haram, de haram se duce! Prea ne făcusem planuri mari cu icosarii şi cu lirele. Banul nemuncit se duce pe gîrlă. Iată, să zicem că începem chiar acum călătoria – şi în viitor să fim mai cu grijă.

― Alt Agop nu mai întîlnim noi, domnule! oftă Gherasim cu amărăciune.

― Nici n-avem nevoie! O să găsim marfă şi-o să ne facem meseria cinstit, o să muncim cu trudă…

― Acum, dacă negustorii au prins de veste că sîntem la strîmtoare, au să ne frece de-o să ne iasă untul.

― Ei bine, la nevoie, încărcăm fierăria lui Lambrinis. N-aş vrea să ne întoarcem la Pireu, dar ce să facem, o să ne călcăm pe inimă.

Haralamb sări în picioare, atît de speriat, încît se lovi cu capul în tavanul cabinei.

― La Pireu?… Poate fără mine, domnule!

― N-avea grijă, băiete! îl linişti cîrmaciul, bătîndu-l pe umăr. Grecoaicele au inima bună! Cînd o auzi cafegioaca ta ce pacoste s-a abătut pe capul nostru, n-o să mai ştie cum să ne îndulcească amarul.

― Zău? făcu Haralamb, gîndindu-se cu alean la giubea, la ciubuc, la şoldurile lătăreţe şi la toate cele lăsate în urmă. Păi atunci, hai să mergem, Gherasime!

Dar cum oare?

A doua zi, cîrmaciul, care se dusese să pună treaba la cale cu domnul Lambrinis, se întoarse cu o înfăţişare mai jalnică decît a unei corăbii cu velele smulse de furtună.

― N-am făcut nimic, domnule! Ne-a simţit în încurcătură – şi acum ţine-te! Cu cît ne plăteşte el, nu scoatem nici cheltuielile drumului.

Speranţa zăcea la ancoră şi Gherasim cu Anton Lupan băteau cheiurile, îşi băgau nasul prin toate birourile, prin toate magaziile – în vreme ce taxele portuare creşteau fără milă…

Primise şi scrisoarea de la Saint-Malo căpitanul, dar nu-i scria moş Léon, ci unul din nepoţii bătrînului:

„Eu sînt André, fratele cel mic al lui Pierre. Dumneavoastră poate nu mă ţineţi minte, aveam numai cinci ani cînd veneaţi la noi; mi-aţi făcut odată o morişcă de vînt, o mai am şi astăzi. Acum sînt mecanic pe o şalutieră şi aş fi plecat şi eu cu Pierre, dar rămînea mama singură şi ea e bătrînă. Fratele celălalt, Louis, dumneavoastră îi spuneaţi „savantul”, s-a dus şi el cu L’Esperance. Bunicul nu poate să vă scrie, e bolnav rău, n-a mai ieşit din cabina lui de astă toamnă. S-a bucurat cînd a venit Pierre, fiindcă îl credea mort din scrisorile dumneavoastră. Dar s-a întristat auzind că nu v-a găsit, că aţi pierit o dată cu vasul. Pierre v-a căutat o lună de zile, domnule, şi cînd a văzut că nu mai e nici o speranţă, s-a întors acasă. A stat aici numai o lună, pînă