în decembrie, a fost şi la Londra, cu vaporul, a vorbit cu domnul Darwin, dar domnul Darwin e bolnav rău, nu se mai face bine. Şi cînd s-a întors, a mai stat o săptămînă, făcînd pregătiri multe, pe urmă a plecat în călătorie…”

Citind aceste rînduri, lui Anton Lupan aproape nu-i venea a crede: Pierre Vaillant plecase numai cu cîteva zile înainte de a-i fi trimis el depeşa de la Gallipoli! Şi astfel, pentru această mică întîrziere, între el şi prietenul său, între L’Esperance şi Speranţa, se aşterneau azi, despărţindu-i, valurile oceanului!

„Bunicul se bucură că sînteţi sănătos, continua scrisoarea. El vă roagă să luaţi vaporul şi să vă duceţi în America, la Montevideo, ca să-l aşteptaţi pe Pierre acolo. Vaporul face numai opt zile, aţi putea să ajungeţi cu mult înaintea lui. Mi-a spus să vă scriu că vă iubeşte foarte mult, numai că el are o fire aspră, ca a marinarilor, şi că se încrede cu totul în dumneavoastră, că numai dumneavoastră aţi putea să-i daţi sfaturi bune lui Pierre, fiindcă vă cunoaşteţi de multă vreme şi aţi făcut planul călătoriei împreună. Duceţi-vă după el, domnule, bunicul vă roagă, cu limbă de moarte, să nu-l lăsaţi singur…”

Nu, chiar şi fără îndemnul bătrînului nu şi-ar fi lăsat Anton Lupan prietenul să înfrunte singur primejdiile acestui greu drum, la care visaseră împreună! Trebuia să se ducă după el, să-l ajungă, oriunde, oricît de departe, fie şi la capul drumului. Dar nu cu vaporul – ci cu Speranţa – simbolul înfăptuirilor viitoare, Speranţa, care nu era numai a lui, ci a amîndurora!

Deocamdată însă, nu se ivea nici un negustor care să aibă marfă de trimis în Brazilia, în Argentina, undeva pe drumul acela – şi fără marfă, cu ce să se ducă, dacă îşi pierduseră avuţia? Avea astăzi, la sfîrşitul lunii ianuarie, punga cu desăvîrşire goală…

Cu toate necazurile, cu toată alergătura, Anton Lupan găsea timpul să treacă uneori pe la brutărie.

― De ce nu trimiţi să ia pesmeţii? îl întreba Adnana. Sînt gata de două săptămîni.

― Da?… O să trimit. Dar ştii, mi-e teamă că o să trebuiască să mi-i dai pe datorie…

Treceau zilele cu o iuţeală neliniştitoare şi în sufletele oamenilor grija creştea de la o zi la alta. La chei veneau vapoare, descărcau mărfurile, stîrnind praf şi huiet, încărcau altele – şi plecau iarăşi… Aşa trecu şi a doua lună a anului, fără să aducă de undeva o scăpare.

Era timpul carnavalului, petrecea lumea în Franţa, coasta Mediteranei de la Nisa la Marsilia se îneca sub petalele florilor – iar Speranţa lîncezea la chei, în aşteptarea unei stele care să răsară pe cerul primăverii şi să-i arate drumul.

― Ce mîncam astăzi? întreba bucătarul.

― Uite un franc, du-te în piaţă şi cumpără salată, untdelemn avem din belşug – iar pîine luăm pe datorie!

Banii echipajului, pe care pînă atunci Anton Lupan îi ţinuse deoparte, se duseseră pe taxe portuare; oamenii nu cîrteau, văzuseră, cînd cu Agop, că marinăria îi putea duce la înavuţire şi aşteptau, răbdători, să pice o pleaşcă nouă. Dar chiar mai tîrziu, cînd nădejdile începeau să piară, pe rînd, în inima fiecăruia, care din ei ar fi îndrăznit să-i caute vină căpitanului? La Gherasim se mai uitau ei uneori chiorîş, îl mai bombăneau cîteodată, mai cu seamă bucătarul, socotind că el purta vina tuturor necazurilor, ca şi cînd bietul cîrmaci nu şi-ar fi primejduit îndeajuns viaţa, n-ar fi apărat cu toate puterile lui banii!

Dar, în sfîrşit, bine că aveau pîine şi se mai găsea cîte un franc de salată! Bine că mai prindeau uneori, cu undiţa, cîte un peşte fără nume, care venea să ciugulească scoici de pe carena murdară.

Mihu, care se ducea în piaţă să facă mica tîrguială, umbla cu ochii în toate părţile, să nu-l încolţească vreun derbedeu şi să-i fure cizmele tocmai acum, cînd n-ar fi fost rost să-i cumpere cineva altele.

Ceilalţi lîncezeau pe punte, mai coseau cîte o pînză, mai matisau cîte o parîmă, îşi mai spălau rufele – restul timpului n-aveau ce face decît să stea întinşi cu faţa la cerul înnegrit de fumul vapoarelor.

Ismail, după ce pregătea un lighean întreg de salată, ieşea pe punte, cu penelurile şi cutia de vopsele, îşi băga în gură pipa îndesată cu tutun cumpărat de Adnana şi se apuca să picteze naturi moarte – vai, din închipuire! – berbeci graşi, curci, raţe, gîşte, înconjurate de legumele cele mai rare.

Pe lîngă grija acestor oameni care cam răbdau de foame, Anton Lupan mai avea în ultima vreme şi-o mîhnire: tatăl Adnanei îşi pierdea vederea, se gîrbovea, stătea închis în casă, numai uneori, la timpul prînzului, ieşea să facă un pas-doi prin grădină, zîmbind întunericului care i se aşeza pe privire, cu acelaşi zîmbet resemnat şi plin de amărăciune.

― Ce spun doctorii? Adnana îşi stăpînea lacrimile:

― Nu ştiu nici ei bine; anii, inima…

Şi e ciudat că deşi ar fi fost de mult timpul ca L’Esperance să fi sosit în America latină, nu venea nici un semn de viaţă de la Pierre, un răspuns la acele cablograme. În zbuciumul lui, pe care îl poate înţelege oricine, Anton Lupan avea un singur temei să nu-şi piardă speranţa: în emisfera de sud trecea acum vremea verii, venea toamna acolo şi, ca să se ducă în Ţara de Foc, oricît de grăbit se arătase cu plecarea, Pierre Vaillant trebuia să aştepte în vreun port, de pildă la Montevideo, cel puţin pînă în luna noiembrie. Desigur, căpitanul Speranţei îi înţelegea graba, dacă ar fi putut, ar fi făcut tot aşa şi el. Aşa plănuiseră ei călătoria, să ajungă în America din vreme, să le rămînă destul timp spre a-şi desăvîrşi pregătirile în vederea celei mai grele părţi a drumului, asaltul strîmtorii lui Magellan şi explorarea ţinutului acela sălbatic, pe care nu-l atinsese nimeni.

Deci mai avea încă timp să-şi ajungă prietenul din urmă, cu condiţia ca să se ivească marfa care să le înlesnească drumul.

Aşa trecură, într-o aşteptare care ar fi putut să îmbolnăvească pe un om mai şubred de inimă, lunile februarie, martie şi aprilie – şi pe la sfîrşitul acesteia din urmă, Anton Lupan citi în ziare vestea că Charles Darwin murise,