ceea ce îi umplu sufletul de mîhnire şi-l făcu să înţeleagă în sfîrşit de ce nu primise nici un răspuns la scrisoarea pe care i-o trimisese bătrînului savant în primele zile după ce sosise la Marsilia.

Nu-l cunoscuse pe Darwin, nu-l văzuse niciodată, dar el şi moş Léon fuseseră, fără să ştie, însufleţitorii călătoriei la care visa încă şi acuma. Totuşi, moartea savantului nu putea să-i împiedice plecarea – altele erau piedicile, treceau lunile, iar el zăbovea la Marsilia, trecuse mai, apoi iunie şi venise iulie, fără să se ivească exportatorul…

Între timp, ca oamenii săi să nu moară de foame şi să nu-i scoată vasul la mezat Căpitănia, Anton Lupan făcuse cîteva drumuri scurte cu Speranţa la Perpignan, la Toulon, fusese o dată în Corsica – şi la Alger o dată, peste Mediterana, cărînd marfă puţină şi întorcîndu-se cu lest mai totdeauna, ceea ce nu era nici o pricopseală. E drept că aşa putuseră plăti taxele portuare, oamenii mai primiră cîte un ban de cheltuială, Gherasim şi Ismail, cu familiile lor, împovărate de copii a primului, de neveste a celuilalt, putuseră să trimită cîte cinci sute de franci acasă, dar cu asta nu făcuseră nici un pas mai departe, se aflau tot în portul vechi al Marsiliei, cu pînzele învechite, cu parîmele putrede – şi pe carena corăbiei algele crescuseră de două palme.

Aproape de sfîrşitul lunii, Anton Lupan începuse să deznădăjduiască, deşi căuta să se ascundă şi de oameni, şi de Adnana. Era ultima săptămînă cînd ar mai fi putut să plece la timp ca să-l găsească pe Pierre Vaillant la nordul strîmtorii. Zadarnic i-ar mai fi telegrafiat încă odată, cablogramele lui se rătăciseră desigur pe la Căpităniile porturilor, în acele ţări cu oameni meridionali, lipsiţi de spiritul ordinei pe care îl au nordicii. Şi chiar dacă ar fi fost sigur că ajunge cablograma în mîinile destinatarului, putea el să-i întîrzie lui Pierre Vaillant plecarea, să piardă timpul prielnic, silindu-l să rămînă pe loc încă o iarnă?…

În aceste zile, Anton Lupan îşi privea corabia cuprins de mîhnire; nu spunea nimănuia, dar luase o hotărîre, singura cu putinţă, chiar dacă-i sfîşia inima: să se despartă de oameni, despăgubindu-i, să vîndă vasul şi să plece peste Atlantic cu un vapor, cum îl sfătuise bătrînul.

Da, se pare că nu mai exista altă cale, dacă vroia să ţină seama de ceea ce spunea moş Léon, să nu-şi lase prietenul singur. Decît dacă s-ar fi întîmplat o minune – şi căpitanul Speranţei nu mai credea în minuni de multă vreme. Dar…

Dar iată că într-o zi, la prova Speranţei trase un vapor englezesc, Bristol, care încărca mărfuri pentru Brazilia. Era un cargobot nou, cu elice, de 5000 de tone, abia lansat lunile trecute. Şi cînd căpitanul acestui vas, sfîrşind cu acostarea, îşi aruncă ochii la Speranţa care pe lîngă Bristol părea o coajă de nucă, scoase un strigăt de uimire.

Era acelaşi John Tennyson pe care Anton Lupan îl întîlnise la Gallipoli – şi-l lăsase în urmă, cu vasul lui vechi Victory, în Dardanele. Acelaşi John Tennyson care dusese la Pireu vestea că Speranţa pierise în Egee…

Fireşte, după uimire, mare fu bucuria căpitanului să afle că prietenul său era teafăr, ba încă se mai gîndea la vechiul lui plan de călătorie. De data asta, nefiind grăbiţi nici unul, nici altul, se vizitară pe rînd, în cabină, statură de vorbă cu ceasurile, îşi deşertară iarăşi, lîngă un pahar de whisky şi în fumul tutunului, sacii marinăreşti ai amintirilor…

― Deci nu ţi-ai schimbat gîndurile! spuse John Tennyson la urmă. Eu unul n-aş naviga prin strîmtoarea lui Magellan nici dacă mi-ar plăti o sută de lire sterline la fiecare călătorie. De altfel şi compania mea îşi face socotelile cu aceeaşi înţelepciune. Mergem în Brazilia, în Argentina, pînă la Buenos Aires, dar mai departe, nu; pentru Pacific, preferăm vechiul drum al Indiilor. Ar trebui să ştii cîte vapoare pier în ţinutul acela al ploilor şi-al furtunilor!

Pe Anton Lupan nu-l îngrozea gîndul furtunilor, ci acalmia din portul vechi al Marsiliei.

― Numai de-aş găsi marfă; exportatorii ne ocolesc, de parc-am avea ciumă.

― De ce te prinde mirarea? Cine se mai încurcă astăzi cu o corabie de o sută de tone, cînd pe un cargobot poţi să încarci zece trenuri? Mulţumeşte-te cu Levantul, prietene, sau mai bine îmbarcă-te pe un vapor. Ştii cîţi bani încasez pe lună? Treizeci de lire sterline – ca să nu mai pomenesc de alte venituri!…

La sfîrşitul săptămînii, Bristol avea magaziile pline; seara începu să scoată fum gros pe cele două coşuri, ca să pună căldările sub presiune…

Pe la miezul nopţii, echipajul Speranţei năvăli buimăcit pe punte; un trosnet surd, de fierărie ruptă, urmat de fluiere neliniştite, de înjurături, vaiete şi strigăte, îi trezise din somnul şi aşa plin de vise urîte.

Uneori nu-i nevoie să navighezi departe – bunăoară pînă în strîmtoarea lui Magellan, vrăjmaşa navigatorilor – ca să-ţi fărîmi prova vasului de o stîncă. Vaporul italian Avanti, sosit de la Neapole, al cărui căpitan, nesocotind sfatul pilotului, se încăpăţînase să facă noaptea manevrele de acostare, intrase cu etrava în cargobotul de lîngă Speranţa şi-i fărîmase bordajul, în dreptul ancorelor, cum ar fi fărîmat o alună.

Marinarii au o vorbă plină de adevăr şi înţelepciune: între două vapoare nu-i nevoie decît de o santimă ca ele să nu se ciocnească. Din partea lui, comandantul vaporului italian greşise măsura nu cu o santimă, ci cu patru metri.

Cînd Anton Lupan alergă pe chei, urmat de restul echipajului, Bristol îşi săltase pupa în aer, iar prova, mutilată, se adîncea încet în apă, în vuietul vîrtejurilor care năvăleau prin spărtură. Pe puntea lui marinarii se îmbulzeau zăpăciţi, îmbrîncindu-se, huruiau maşinile pompelor, ofiţerii, treziţi din somn, înjurau în neştire…

― Se scufundă! strigă Mihu, văzînd cum catargele se înclinau, de la o clipă la alta. Domnule, n-ar fi bine să tragem mai departe? Să nu vină peste noi, cînd o fi să se răstoarne!

Anton Lupan îl linişti, bătîndu-l pe umăr:

― Nu te teme; n-o să se scufunde; vapoarele au pereţi despărţitori; apa n-o să pătrundă decît în compartimentele de la prova.

În zorii zilei, Bristol stătea ţeapăn, cu pupa în aer; macaralele începuseră să