― Nu-mi pasă! După contract sînteţi obligaţi să plecaţi astăzi. Cu prova întreagă sau fărîmată, treaba voastră, trebuie să ridicaţi ancora!

Bristol nu mai avea ce ancore să ridice, dar personajul furios striga mai departe:

― Nu mă priveşte!… Îmi aduceţi alt vapor, în clipa asta, sau dacă nu, Compania voastră o să sară în aer! Hei, voi cu macaralele, lăsaţi lăzile mele în pace! Cine mi-a cerut voie să le debarce?

Cîteva ceasuri mai tîrziu, după ce autorităţile portului terminaseră ancheta şi zarva se mai potolise, John Tennyson veni pe puntea Speranţei şi coborî în cabina căpitanului; nu părea de loc impresionat de nenorocire, totuşi Anton Lupan se simţi dator să-şi arate compătimirea:

― Nădăjduiesc că directorii Companiei dumitale nu-ţi vor găsi nici o vină. Ar fi absurd, atîta timp cît erai la chei şi aveai luminile reglementare.

Musafirul începu să ridă:

― Nu, dragul meu, nu-mi purta de grijă! Te asigur că au să-mi dea şi o primă.

Şi văzînd uimirea din ochii lui Anton Lupan, continuă, scoţîndu-şi punga cu tutun din buzunar şi umplîndu-şi pipa, cu o linişte şi un meşteşug care ar fi stîrnit invidia oricărui fumător din lume:

― Ştii cum se face treabă?… Am „amorsat” în aşa fel autorităţile portului, încît a ieşit un proces-verbal mai valoros decît toate poemele lordului Byron. Tribunalul Maritim ne va acorda o despăgubire care va întrece de cinci ori paguba reală, incluzînd în asta şi întîrzierile, nu numai reparatul avariei. Dar pentru altceva am venit… Sînteţi tot în încurcătură?

Anton Lupan umplu un pahar cu whisky şi-l puse în faţa musafirului.

― S-a ivit iarăşi ceva marfă pentru Alger, dar nu-mi mai foloseşte la nimic. Dacă nu plec peste Atlantic în patru-cinci zile…

― Din oamenii echipajului nu te-a părăsit pînă azi nici unul?

― Nici unul! răspunse căpitanul Speranţei, scuturînd capul cu trufie.

John Tennyson se uită la el cu coada ochiului.

― Atunci s-ar părea că nu sînt numai marinari, ci şi oameni de inimă.

Anton Lupan răspunse cu aceeaşi trufie:

― Da, sînt toţi, oameni, unul şi unul!

În clipa de faţă uitase toate necazurile, uitase de Ismail. care tot bombănea prin bucătărie.

― Vezi, dragul meu, zise John Tennyson, eu m-am făcut negustor şi nu mă pot plînge; treburile îmi merg bine, am nevastă, copii şi sînt fericit să le asigur ziua de mîine… Nu vrei să te îmbarci pe un vapor al Companiei?

― Nu!

― Ai putea să-ţi iei şi oamenii.

― Mulţumesc; Speranţa e un vas mai potrivit şi pentru ei, şi pentru mine.

― Eşti sigur?

― Stai de vorbă cu ei şi îmbie-i!

Zicînd aceste cuvinte, Anton Lupan se întreba în sine: „Oare n-ai să mă faci de rîs, Ismaile?”

Oaspetele său deşertă paharul cu whisky, îşi aprinse pipa, trase cîteva fumuri, apoi rămase un timp pe gînduri. Afară se auzeau macaralele huruind, lăzile şi baloturile buşind în praful cheiului.

― Voi, visătorii, aveţi şi voi fericirea voastră, mormăi John Tennyson, învăluit în fumul lulelei.

Anton Lupan nu răspunse. După altă tăcere, căpitanul vaporului întrebă, cu aceeaşi voce ursuză:

― Deci, ţii cu tot dinadinsul să ajungi acolo?

― Da. Chiar dacă m-aş simţi obosit, chiar dacă… dacă mi s-ar arăta la uscat o viaţă care să mă îmbie, prietenul meu a apucat să plece înainte. Acum sînt dator să plec, nu-l pot lăsa singur.

Oaspetele se ridică în picioare şi îndepărtă fumul cu mîna. Avea statura lui Anton Lupan, aceeaşi vîrstă, dar în clipa asta părea un bătrîn mîhnit şi mîndru totdeodată de puterile biruitoare ale tinereţii.

― Ei bine, dragul meu! zise, bătîndu-şi gazda pe umăr şi părăsindu-şi vocea ursuză. Cred că am găsit mijlocul să ieşi din încurcătură!

― Cum? întrebă înviorat căpitanul Speranţei.

― Avem un pasager care merge cu cinci vagoane de mărfuri la Bahia, în Brazilia. Ţinta călătoriei lui e Ţara de Foc, dar n-a găsit nici un vapor care să-l ducă acolo.

La Bahia o să-şi transbordeze marfa, poate are să închirieze un schooner{8}. Cred că e un căutător de aur, după cîte am putut înţelege, fiindcă de la el nu poţi scoate o vorbă. Ce zici, te încumeţi să pleci cu dînsul?

― Numai să-i convină. Oare o să aibă încredere într-o goeletă de o sută de tone?

― Sînt sigur! E aşa de trăsnit, că ar putea să plece şi cu o barcă. A căutat toată dimineaţa pe la agenţii un vapor pentru Brazilia sau Argentina, dar se pare că săptămîna asta nu pleacă nici unul; ar fi fost altceva la Cherbourg sau la Le Havre; Marsilia are mai puţin de-a face cu Atlanticul.

― Dar cu noi o să meargă mult mai încet decît cu vaporul!

― E adevărat; în schimb, o să-l duceţi direct pînă la capul drumului. Ce spui, să-ţi trimit personajul?… Auzi-l cum răcneşte pe punte; l-am lăsat să se certe cu secundul. Dar bagă de seamă, sub trăsneala lui cred că se ascunde o mare şiretenie. Cunoaşte şi bătrînul dumitale prieten, John Tennyson, cîte ceva la oameni! Să nu afle care vă era ţinta călătoriei; lasă-l pe el să facă propunerea şi instruieşte-ţi echipajul să se poarte după trebuinţa cauzei.

― Am un cîrmaci de la care am învăţat multe în privinţa asta! răspunse, rîzînd, căpitanul Speranţei.

― Cu atît mai bine; deci stai aici şi aşteaptă-l!… Deseară mergi cu mine? Sînt invitat la cină pe bordul lui Avanti.

― Nu te-oi fi împrietenit cu căpitanul?

― Şi de ce nu? Nu ne-am ciocnit noi, ci vapoarele noastre.

― Îţi mulţumesc, dar cinez cu echipajul, răspunse Anton Lupan, respingînd macaroanele şi rămînînd credincios salatei.

Un ceas mai tîrziu, ciudatul personaj se opri pe chei, în dreptul Speranţei. Era un ins de statură înaltă, slab ca un ogar întors de la vînătoare, cu faţa atît de suptă. Încît i se vedeau limpede cele două maxilare, ca pe o planşă de anatomie, cel de jos fiind conturat de o barbă norvegiană, mai mult roşie decît blondă, îmbrăcîndu-i osul fălcii şi partea din faţă a bărbiei. Personajul purta pălărie tare, de culoare cenuşie, vestă înflorată, sacou gri cu şiret negru la revere şi pantaloni cadrilaţi, drepţi ca nişte burlane, legaţi cu elastic pe sub ghetele negre.

El se opri deci în capul schelei, îşi înfipse bastonul de abanos cu mîner de argint în praful cheiului şi se uită pe deasupra pince-nez-ului la pavilionul tricolor care flutura leneş la