― Hei, care-i aicea? strigă în clipa următoare, bătînd cu bastonul în schelă.

Echipajul moţăia pe punte, făcîndu-se că nu-l vede; de înţeles vorbele, i le înţelegea numai Gherasim, care ştia cîteva boabe englezeşte.

Personajul bătu iarăşi în schelă şi strigă încă o dată, ridicînd glasul mai tare:

― Hei! Aţi murit cu toţii?

― Ce doreşti? întrebă cîrmaciul, ridicîndu-se fără nici o tragere de inimă.

― Ce pavilion e ăsta? Persan, siamez?…

― Românesc, domnule!

― Românesc?… Aha, mi-aduc aminte: voi v-aţi bătut cu turcii. Foarte bine!… Deci, acum aveţi şi corăbii! Sînteţi o naţie care prosperă!

Zicînd acestea, necunoscutul cercetă din ochi puntea Speranţei, aplecîndu-şi capul cînd pe o parte, cînd pe alta, părînd că împunge pe cineva din lături cu barba lui norvegiană.

― Unde-i căpitanul? întrebă pe urmă.

― Jos, în cabina lui.

― Ce mai aştepţi? Spune-i să-şi scoată nasul pe punte; vreau să-l văd la lumină.

Gherasim zăbovi cîteva clipe sub punte, dîndu-i timp lui Negrilă să-l mîrîie, cu vădită lipsă de prieteşug, pe personajul din capul schelei.

― Căpitanul te pofteşte la dînsul! zise, întorcîndu-se plictisit din cabină.

― Ha! Eu sînt Martin Stricland! strigă ţîfnos musafirul.

― Foarte bine, domnule! Pofteşte!… Fugi de-aici, Negrilă!

― Pe căpitanul vostru cum îl cheamă?

― Anton Lupan, după cîte mi-aduc aminte.

― Şi nu vrea să vină?

― Nu că n-ar vrea, dar gîndeşte mai nimerit să te duci dumneata la dînsul.

Străinul începu să rîdă, cuprins de o neaşteptată voie bună.

― Îmi place căpitanul vostru: înseamnă că are ceva sînge în vine. Iată omul care îmi trebuie mie!

Apoi păşi pe punte, coborî scările şi intră în cabină, aplecîndu-se adînc, ca să încapă pe uşă.

― Dumneata eşti Anton Lupan? Mi s-a părut că omul de sus nu-ţi prea cunoaşte numele. E prost sau se preface, ia spune?

― Nici una, nici alta; mai degrabă cred c-ai făcut dumneata ceva care l-a scos din fire.

― Aşa? Îmi plac oamenii care-şi ies din fire. Restul echipajului e la fel de iute?

― Dar cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă Anton Lupan, privindu-şi oaspetele cu prefăcută nedumerire.

― Martin Stricland.

― Nu-mi aduc aminte…

― Nici n-ai avea de unde; mă numesc aşa numai de o lună.

Cu aceste cuvinte, prea ciudatul personaj se aşeză lîngă masă, se descoperi, scoase din buzunar o sticlă lătăreaţă, îi deşurubă dopul de metal galben, care se prefăcu într-un păhărel ca toate păhărelele, şi după ce-l umplu bine îşi dădu capul pe spate şi-l turnă pe gît, încet, picătură cu picătură, dovedind în asta mai multă cumpănire decît în restul apucăturilor.

― Martin Stricland! repetă, umplîndu-şi iarăşi paharul. Căpitanul Speranţei îl privea în linişte, aşteptîndu-l răbdător să-şi facă tabietul. Asta dură poate un sfert de oră, în care timp cabina rămase cufundată în liniştea cea mai deplină.

― Nu mă întrebi nimic? se miră Martin Stricland, cînd sticla fu goală.

― Aştept să vorbeşti dumneata primul.

― Aşa? Îmi plac oamenii care nu-s curioşi din fire.

Zicînd acestea, oaspetele scoase din buzunar o nouă sticlă şi îşi reluă vechea îndeletnicire, care dură iarăşi o vreme destul de lungă. Anton Lupan văzu că sub ochelari, ochii i se albeau, cu fiecare înghiţitură, iar pe nas şi pe pomeţi îi ieşeau pete roşiatice, vestind mişcarea mai iute a sîngelui.

― Eu sînt Martin Stricland! repetă încă o dată musafirul, aruncînd sticla pe masă, lîngă prima.

― Foarte bine, domnule!

― Nu mă întrebi nimic?

― Nu simt cîtuşi de puţin nevoia.

― Dar nu mai am nici o sticlă!

― Îţi pot oferi eu una!

Anton Lupan se ridică, deschise dulapul şi scoase o sticlă întocmai ca a musafirului.

― Whisky? întrebă acesta, neostenindu-se să privească eticheta ruginie.

― Bineînţeles.

― Ce marcă?

― ”Robin Roob”; exact ca a dumitale!

Aici, Martin Stricland îşi scoase pince-nez-ul şi se uită la căpitan cu ochii liberi. Aşa, chipul lui părea schimbat cu desăvîrşire. Anton Lupan văzu că ochii care i se păruseră albicioşi şi morţi în spatele ochelarilor scînteiau cu o putere drăcească.

― Eşti omul de care am nevoie, căpitane! Ia spune, vrei să cîştigi ceva parale?

― Dacă pentru asta trebuie să omorîm pe cineva, nu-mi convine. Ne ocupăm numai cu marinăria.

Musafirul începu să rîdă:

― Nu, din păcate e vorba de o treabă ceva mai grea decît o tîlhărie.

Zicînd acestea, se aplecă spre globul Pămîntesc aflat pe masă şi-l învîrti alene, privind printre pleoape, cu un amestec de plictiseală şi nemulţumire, continentele şi oceanele care-i alunecau prin faţa ochilor, tot aşteptînd din partea căpitanului un semn de nerăbdare.

― Dar întreabă-mă ceva! izbucni, după o vreme, aruncînd ochelarii jos şi zdrobindu-i cu tocul ghetei.

Anton Lupan luă de pe podea ciobul unei lentile.

― Cîte dioptrii?

― Altceva nu vrei să ştii despre mine?

― Poate că nu; deocamdată, la stăruinţa dumitale, te-am întrebat cîte dioptrii aveau ochelarii?

― Nici una! Erau sticlă goală.

― Am băgat de seamă!

― Şi vrei să ştii…

― Nu vreau să ştiu nimic; fiecare om e liber să poarte ochelari, dacă asta îi face plăcere.

― Eu nu-i port de plăcere.

― Nici asta nu mă miră.

― Îi port ca să-mi schimbe fizionomia.

― Iată un scop care justifică orice strădanie.

― Aha! Crezi că sînt certat cu poliţia?

― Te înşeli, domnule.

― Atunci care-i părerea dumitale despre mine?

― Nu am încă una.

― Ei bine, dacă mă sileşti să-ţi spun… Anton Lupan ridică mîna:

― Nu te sileşte nimeni!

― Ba mă sileşti dumneata, cu nepăsarea dumitale… Nu mă numesc Martin Stricland.

― Ştiu. Porţi numele acesta de o lună; de ce te osteneşti să-mi spui a doua oară?

Străinul se aşeză din nou pe scaun, gîfîind ca şi cînd şi-ar fi cărat propria-i greutate în spinare.

― M-am numit Paul Mouchez…

― Cunosc un astronom cu acest nume.

― N-am auzit de el – şi nici nu mă priveşte. Numele meu adevărat e altul…

― Domnule, îl opri Anton Lupan, de ce să te osteneşti atîta? Mă mulţumesc cu orice nume.

― Bine! Nu sînt englez. Cred că se bagă de seamă.

― Fireşte.

― Nu sînt nici francez.

― Am văzut şi asta.

― Dar nici italian.

― Se vede prea bine.

― Atunci, după părerea dumitale, cărei naţii aparţin?

― Nici uneia!

Martin Stricland se uită chiorîş la Anton Lupan, cîntărindu-l cu privirea în care se vedea un amestec de batjocură şi de uimire.

― Atunci să nu mai lungim vorba, spuse pe urmă, frecîndu-şi obrazul cu mîna, ca şi cînd ar fi vrut să şi-l jupoaie. Sînt canadian, măcar după locul naşterii; nu ştiu dacă tatăl meu venea din Franţa, din Scoţia, din Germania sau din ţările Scandinave; nu mi-a spus niciodată. Mama mea, poate să fi fost alsaciană, dar nici asta nu se ştie bine.

― Să trecem peste biografia dumitale! îl opri Anton Lupan, jucîndu-se cu ciobul de lentilă.

― Fie! Vezi să nu te tai în sticlă.

― Nici o grijă! Am avut în mînă